Andreea NanuAndreea Nanu
11.04.2017

CHIUSO. Parfumul unei priviri

 

„Ah, iată, asta voiam să-ți arăt… Am recreat mai târziu parfumul oleandrilor după rețeta tatălui meu, adăugând un strop de regina nopții, ca să-mi amintesc de clipa în care am închis ochii peste imaginea ei. Chiuso, așa l-am numit.

– Cu ochii închiși…

– Ce tristețe, oamenii nu mai știu astăzi să închidă ochii de admirație, o fac numai din indiferență și nepăsare. Nu se mai opresc la nimic, nici asupra lor înșiși. Trec de la un parfum la altul, așa cum trec de la o cucerire la alta. O risipă… Îi întreb de multe ori, atunci când mă roagă să le recomand un parfum, cum v-ați descrie? Nu primesc decât răspunsuri confuze, ezitante. Poate că pe unii chiar îi deranjează curiozitatea mea.

– Întrebările despre om au devenit indiscrete…

– …Atunci îi avertizez că parfumul are puterea să vorbească despre ei în locul lor, așa că vor trebui să aleagă cu mare grijă. Gândul acesta îi consolează pe cei timizi iar pe exploratori îi inspiră să meargă mai departe, să se lase conduși de parfum către ei înșiși.

– De ce mi-ați cerut să pozez pentru Orele?

– Chipul tău mă face să mă gândesc la timp. Îți atrag atenția că nu este vorba despre orice fel de ore, ci de acele Ore Imperiale, orele sfârșitului, anticamera somptuoasă a eternității. Am îmbătrânit și simt că trebuie să dau la pace cu timpul. Se cuvine, ca orice om care a trăit și s-a bucurat de viață, să mă pregătesc de moarte. Așa că am început să mă gândesc tot mai des la veșnicie și la orele pământești care o anunță. Nu vreau să crezi că parfumul acesta trebuie să trezească în oameni gândul la „sfârșit”.

– Sfârșit? Nu cred că există așa ceva…Nici în viață, nici în artă.

– Poate sunt ambițios, dar eu încerc doar să găsesc alchimia fragilității noastre, mireasma care să ne inspire smerenia în fața misterului vieții pe lângă care trecem de atâtea ori, fără să-l înțelegem….Gândește-te, un parfum care să risipească teama și să sporească credința în ceva care ne așteaptă dincolo, încă de dinainte ca noi să ne fi născut! Dacă stau bine să mă gândesc, toată tinerețea am fost urmărit de cioburi de timp, fragmente de amintiri, senzații fulgurante care nu durau mai mult de câteva secunde, oricât de mult mi le-aș fi repetat în minte. Mă gândesc la acele Moments of Being, despre care vorbea Virginia Woolf. Dar acum, de la celălalt capăt al călătoriei mele, începe să mi se recompună timpul ca întreg și tot efortul de a reda durata într-o simplă formulă chimică nu va fi suficient, sunt conștient de asta. Lipsește catalizatorul, focul, acel ingredient care le va topi într-unul singur pe toate celelalte…

– Emoția.

– Da. Emoția unei întâlniri personale care dă sensul tuturor întâlnirilor trecute din viața unui om.

– Să îndrăznesc să cred că, pentru dumneavoastră, sunt eu aceea?

– Mai mult decât bănuiești, Anna…Dă-mi voie să-ți mai spun o poveste, despre un castel în Cracovia și despre o doamnă bătrână care nu se putea hotărî să moară. Știa că-i venise ceasul, dar nu găsea în ea însăși liniștea de a închide ochii, tot așa cum unele făpturi nu au forța necesară pentru a se naște. Momentele de trecere, de pe un țărm pe altul, sunt cele mai delicate, știm asta și din povești și din viață, nu-i așa, spuse trăgând cu ochiul la trecătorii care traversau grăbiți Via Omer… Într-o bună zi, doamna aceea și-a chemat familia în jurul ei și le-a spus tuturor că nu se va îndura să moară până ce nu va mirosi iarăși copilăria, tinerețea, nevinovăția, speranța. Adică tot ce a pierdut, pentru că nu a știut să trăiască la timp. Era o misiune grea, așa parfum nu mai fusese născocit, singurul care ar fi putut să încerce era tatăl meu. A fost chemat în aceeași seară la castel. S-a întors acasă cu un pachet de dulciuri pentru mine și s-a sfătuit cu mama până târziu, în noapte. O noapte grea de iasomie și mentă abia înflorită. A doua zi, de dimineață, în mod cu totul neobișnuit – nu puteam să-l deranjez pe tata până-n ora unu, când termina lucrul în laboratorul lui secret – m-a chemat chiar el să-i pozez pentru parfum. Cum adică, ce trebuie să fac, am întrebat curios și oarecum temător, ca nu cumva să mi se ceară un lucru peste puterile mele. Mă gândeam numai la jocuri și năzbâtii… Trebuie doar să mă lași să te privesc, atât cât am nevoie ca să găsesc formula chimică, mi-a explicat tata, liniștindu-mă. A fost cea mai plăcută misiune pe care am primit-o vreodată. Tata mă privea și amesteca, la răstimpuri, diferite ingrediente, apoi și le nota sârguincios într-un caiet.

– Un parfum născut din admirație…și nostalgie, bănuiesc.

– Ai intuit bine. Spectacolul cel mai fascinant nu era atât cel al tuburilor alambicate, al licorilor care traversau, ca sângele prin artere, dantelăria de vase cu gâturi lunguiețe sau lăbărțate ca niște dovleci. Miraculos era, dacă stau să mă gândesc acum la ziua aceea, fenomenul care se petrecea în sufletul tatălui meu, ale cărui semne i se citeau lesne pe chip. Distila în clondirul cu șapte guri, ca un balaur nesătul, copilăria mea, inocența mea, esența făpturii mele pe care o traducea în formula chimică a unui parfum.

– Și…a reușit?

– Mai mult decât atât. A fost un miracol. Parfumul a avut asupra bătrânei doamne un efect purificator. I-a mulțumit tatălui meu fiindcă a ajutat-o să se împace cu viața. Apoi a închis ochii și a murit…

– Să fie oare atât de simplu?

– Nu știm până nu trăim. Mă gândesc că acele ultime ore ale doamnei de la Castel, despre care auzisem că a fost o femeie foarte frumoasă dar foarte nefericită, au fost cu adevărat imperiale…Orele mele refac rețeta tradițională, cu câteva lucruri noi. O am scrisă aici, în caiet, formula descoperită de tatăl meu, înșiruiri de molecule, legături între atomi care se fac și desfac, întocmai ca într-un dans…dar și presiunea extraordinară la care sunt supuse, totul perfect măsurat și calculat. Greu de crezut că e o legătură atât de directă între desenele astea ciudate și esența pe care o miroși, nu?

– Spuneți-mi despre ingrediente…Vreau să le descopăr.

– Pentru asta, va trebui să mi te descoperi…”

(fragment din romanul Insula Melc, Eikon, ed. a II-a, 2016)

Imagine cover: Willem Claesz Heda, Natură moartă (sursa foto: pinterest.com)