Un alt public

Unul dintre gesturile tipice și semnificative ale unui occidental, cînd un om din Est, din lagărul socialist, îi relata înainte de 1990 cum își trăiește viața, era ridicatul din umeri.

Desigur, occidentalul era și a rămas prea politicos pentru a nu și-l masca; dar cobaiul socialismului real simțea că, oricîte vorbe ar fi spus despre realitățile din țara lui, codul celui care îl asculta diferea. Dramele se trăiesc și se împărtășesc în același cerc. Dramele altora ne-ar impresiona mai mult, dacă le-am înțelege…

Răsturnînd această distanță geografic-culturală într-o dimensiune temporală, realizăm că generația foarte tînără de azi e în postura occidentalului de ieri. Ororile și mizeria de altădată se atenuează (dacă nu se topesc cu totul) într-o fericită, senină ignoranță statistică. Caracteristicile regimului trecut, care au modelat un anumit tip de literatură și de cultură, trebuie recuperate astăzi prin studiu și cercetare. Ele nu mai intră în experiența directă, nemijlocită, pe propria piele a celor născuți după 1990.

Pentru asta sînt buni profesorii, plicticoși îndeobște, și tot pisălogi, de la un regim la altul. Ei îți dau cu manualul în cap (ieri la propriu și la figurat, azi numai la figurat) și îți reamintesc ceea ce de fapt nu ai trăit, deci nu ești obligat a-ți aminti.

Comunism, totalitarism, dictatură, control, Securitate, Partidul Comunist Român, în frunte cu Secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, rații la alimente, cozi nesfîrșite: ce sînt toate acestea? Sînt niște vorbe al căror referent devine tot mai îndepărtat, mai cețos.

Ce vrea să însemne, de pildă, cenzură? Cum poți fi cenzurat, în epoca internetului? Ceea ce nu se poate azi se putea ieri; iar ce nu se putea ieri – se poate azi. Cele două epoci, pe care mulți le văd, în virtutea inerției, în continuitate sînt la antipod în punctele, esențiale, care determină structura literară și artistică. Scriitorul român avea bani, avea timp, nu avea libertate, nu putea călători, nu putea publica decît cu avizul cenzurii, era citit de un public larg. În prezent, scriitorul român nu are bani, nu are timp, are libertate, poate călători, poate publica orice, nu prea este citit. Excepțiile de la regulă nu se iau în considerare. Ne interesează regula și formatul socio-cultural determinat de ea, iar nu excepția explicabilă, și ea, în context.

Cu un spațiu de mișcare extrem de îngust, captiv, așa zicînd, în propria țară după 1948, scriitorul român și-a dezvoltat un evazionism compensator. Imaginația a fost nu doar un instrument scriitoricesc, ci și o metodă de supraviețuire. Așa cum, într-o închisoare politică, un deținut își găsea alinarea în a scrijeli cu un ac versuri pe o bucată de săpun, orice fleac a fost ridicat la rang de artă de către scriitorii generațiilor precedente. Din acest punct de vedere, Emil Brumaru este cel mai reprezentativ poet al perioadei: în poemele lui, universul mic este scanat cu minuția marilor exploratori și cartografi. Și e nevoie de o lume închisă, de un spațiu social cu toate ieșirile blocate, pentru ca imaginația să valorizeze ceea ce, în lumea liberă, e atît de firesc, de frecvent întîlnit, încît nu mai are rezonanță.

Așa se explică statutul cu totul special pe care l-a avut poezia autohtonă în Epoca de Aur a lui Nicolae Ceaușescu. Poeții erau un fel de semizei, la concurență cu fotbaliștii: expresia a tot ceea ce „oamenii muncii” nu puteau face, pentru că nu aveau dreptul; întrucît aceste drepturi firești nu li se dădeau. „Călătoream” prin poezie și ne „eliberam” prin roman, făcînd din aceste două ecuații literare o formă de supraviețuire intelectuală, prin cultură.

Astăzi, călătorim unde dorim și avem toate libertățile din lume. Poetul și romancierul nu mai sînt expresia drepturilor noastre, refuzate, ci niște oameni obișnuiți, care scriu și ei acolo, și pe care-i citim numai și numai dacă avem chef.

Scriitorul de azi, prin urmare, nu mai are în față un public aprioric receptiv, dependent, obsedat de libertatea garantată exclusiv prin imaginația artistică. Noul public este „independent”, mofturos, sofisticat, greu de prins și de surprins: un public cu toate opțiunile la îndemînă și care „zappează”, imediat, la literatura care-i place. A scrie pentru acest public e infinit mai greu decît a scrie pentru cel de ieri, garantat de Stat și închis în țarcul național de o dictatură paranoică. A avea, astăzi, zeci de mii de cititori, cît numărau cu trei decenii în urmă mulți prozatori și poeți ai noștri – este o performanță atinsă de foarte puțini. Mircea Cărtărescu, Andrei Pleșu și, și… Lista cam asta este.

Restul se zbat pentru coșul zilnic într-o economie de piață, vînînd burse și rezidențe artistice, făcînd publicistică, împărțindu-se în șapte pentru a-și ține familia, visînd la traduceri care să le lărgească publicul. Dar acela e alt public decît cel al spațiului cultural autohton. Miza nu e publicul francez, ci publicul românesc.

Ce facem cu el? Ce ne facem fără el?

Foto de pe paginademedia.ro