Constantin Cucoș Apropierea faţă de altul nu poate fi totală şi nici nu este bine să aspirăm către așa ceva. În fapt, fiecare individ sau entitate grupală posedă un fond valoric particular, inconfundabil şi, uneori, insondabil. Relaţia cu altul – cu străinul – prezintă o dublă dimensiune: cea de stereotipizare şi de prejudiciere, ca urmare a procesului de categorizare şi de atribuire, şi cea de menţinere a unei distanţe culturale, de realizare a conştiinţei diferenţei de coduri, sisteme de valori, obişnuinţe. În legătură cu această distanţă necesară, nu trebuie creată iluzia abolirii, ci a temperării şi menținerii în limite acceptabile. Nu trebuie avută ambiţia transparenţei, a „dezgolirii” totale a alterităţii culturale. Raportarea interpersonală pune în evidenţă jocul dintre cunoaştere şi necunoaştere, dintre claritate şi estompare, dintre transparenţă şi mister.
Identitatea se dezvoltă în raport cu diferitele coduri de percepţie a realului. Aceste „carcase” perceptive organizează sistemul de referinţe al actorilor, precizând categoriile de percepţie care dau naştere diferitelor înţelesuri. În structurarea acestor coduri, două spaţii îşi dau concursul: cel al realului, în care subiectul se mişcă prin proiecţii foarte concrete (teritoriu, frontiere, limbă etc.) şi cel al imaginarului (cum ar fi discursul asupra trecutului, recursul la strămoşi, la marile mituri întemeietoare etc.). Valorizarea trecutului este o formă de întărire a identităţii prin discursul mobilizator de reataşare la modele şi figuri, ceea ce conduce la cimentarea coeziunii culturale, sociale şi grupale. Dar, statul “dictează” cum şi la ce evenimente să privim inapoi.
Istoria se poate defini ca o întâlnire cu alteritatea, ca o punere în scenă a celuilalt din perspectiva unui prezent, a unei entităţi (identităţi) ce fiinţează ca punct central de reper. Eterogenitatea socio-culturală, pe care o comportă ţesutul socio-cultural prezent, conduce la o regândire a raportului cu trecutul pentru a-l pluraliza fără a-l distruge. În societăţile omogene şi tradiţionale, istoria şi memoria se suprapun aproape în totalitate. În societăţile deschise, istoria actualizează o multidudine de faţete, făcând loc pentru fapte, gesticulaţii şi interpretări diverse.
Orice discurs despre trecut este în acelaşi timp o modalitate de valorizare a prezentului. Prezentul social îşi fabrică mecanisme de memorizare. Istoria este o justificare a prezentului prin întoarcerea înapoi a privirii. De aceea, în istorie se poartă miturile fondatoare. Ceea ce există azi se întemeiază pe ceea ce a existat cândva. Ceea ce există acum se justifică pentru că a mai existat odată. Faptul prezent îşi inventează sau îşi revelează un trecut. Momentul iniţial întăreşte identitatea prezentă (a se vedea, în acest sens, lucrările lui Lucian Boia). Proiectul naţional, valorizat în ultimele două secole, a avut o justificare şi o funcţionalitate bine determinată. S-a pus problema relevanţei acestui concept în următoarele decade. Mai este națiunea un concept „utilizabil” și relevant în plan individual sau comunitar? Dar patriotismul?
Orice tip de sociabilitate, de la comunitatea limitată a cătunului şi până la statul naţional, îşi construieşte logici de marcare a identităţii şi legitimităţii. Problema care se pune este aceasta: valorile invocate fiinţează cu adevărat sau sunt inventate? Considerăm că parte dintre acestea există ca atare, parte sunt supralicitate, parte sunt inventate. Contează proporţiile care se instalează între aceste părţi componente. Această dinamică între real şi fictiv, între evident şi construit este atent supravegheată şi de cele mai multe ori politizată. Coagularea unei identităţi se bazează atât pe fapte reale, cât şi pe cele imaginate, dorite, visate. Iar acestea din urmă nu trebuie deloc blamate. În fond, din moment ce ele devin funcţionale (pentru ele se speră, se suferă, se moare…) acestea există cu adevărat. Adevărul nu se mai defineşte doar pe o linie referenţială (concordanţa dintre idei şi datele factuale), ci şi într-o perspectivă pragmatică. O idee, o explicaţie, o teorie sunt adevărate dacă mă ajută la ceva, au o uzanţă, se dovedesc a fi folositoare şi sunt îmbrăţişate de cât mai mulţi oameni. O explicaţie istorică este reală dacă se lasă cu ceva în istorie, schimbă mersul lucrurilor, creează o nouă – și mai bună – realitate. Adevărul istoric mai trebuie definit şi într-o manieră de congruenţă explicativă, de explicaţie închegată, plauzibilă. Un fapt devine adevărat dacă se justifică în angrenajul unei ansamblu raţional explicabil, dacă se adecvează la context, dacă se leagă de alte fapte sau procese, dacă produce niște consecințe relevante.
În fond, orice explicaţie istorică apelează la un angrenaj de concepte care comportă o anumită doză de artificialitate. Pe măsură ce „surprindem” noi realităţi, ne fabricăm şi concepte pe măsură. Înainte de a face ordine în realitate, ne facem ordine în capul nostru. La un moment dat, se instituie o adecvare între ordinea reală şi ordinea conceptelor, între acestea din urmă şi lumea descrisă, existând o relaţie de solidaritate şi adecvare. Termenul de „naţiune” este o „realitate” conceptuală, ce defineşte un fapt care s-a născut la un moment dat – pentru că aşa au stat lucrurile sau aşa am vrut noi. E posibil ca mai întâi să se nască câmpul conceptual cu privire la realitate şi mai apoi realităţile invocate sau sperate. Mai întâi dorim ceva, ca apoi să transpunem proiecţia în realitate. Din punct de vedere existenţial, nu contează ordinea. Contează profitul şi funcţionalitatea pentru om a ancadramentelor teoretice decantate. Carcasa conceptuală ne-a ajutat şi ne ajută să ne explicăm sau să ne integrăm într-o realitate. Când realitatea descrisă nu ne mai convine (apare nerelevantă, încorsetantă, limitată), distrugem şi câmpul ideatic ţesut în jurul ei. Nu acţionăm direct asupra realităţii (este prea opacă sau producem dezordine), ci asupra numirii ei, asupra aurei retorice care a zămislit-o, categorizând-o ca fiind un mit, o rătăcire, o amăgire. Se naşte o nouă retorică, care tinde să o înlocuiască pe cea veche. Înaintăm în/spre realitate din concepte în concepte, din teorii în teorii – mai elastice, mai înglobante, mai ademenitoare. Istoria nu este numai o enumerare sau semnificare a faptelor, ci şi a ideilor noastre despre acestea, prin inducerea unor priorităţi, a unor ierarhii privind înțelesurilor purtate de ele. Că, deh, oameni suntem, iar istoria absoarbe și ea pecetea omenescului…
(sursa foto: wol.jw.org)
