Corpul

Prima amintire despre corpul meu o am de la doi sau trei ani. Eram altul atunci: fața mea semăna cu petala de english rose, aveam o buclă aurie, iar brațele, picioarele, delicate, erau numai rotunjimi catifelate. Dar e o amintire directă sau e doar amintirea unei fotografii pe care am privit-o de nenumărate ori mai apoi: eu (purtând spielhosen!) împreună cu tata, pe o bancă de lemn, lângă o tufă de lămâiță înflorită, în curte la doamna Stănescu? Țin minte nu numai imaginea, ci și aroma tufei de lămâiță, și consistența luminii din acea zi. Pe vremea aceea, nu-mi dădeam seama, dar sigur lumina intra vijelioasă în trupul meu și zbura în voie acolo, aidoma unor stoluri de păsări transparente și fericite printr-o biserică neterminată. Toată copilăria, mama, rudele și prietenele ei mă umpleau de sărutări, minunându-se ce copil frumos eram. Eu, oricât îmi băteam capul, nu izbuteam deloc să descopăr cum vine asta, unde văd ele atâta frumusețe. (Cum adică frumos?! – îmi repetam mereu în gând, mai târziu, când crescusem și căpătasem o brumă de minte – sunt și eu o creatură acolo, egală cu celelalte creaturi din jur: cu caisul din curte, și cu furnicile care se strecoară printre firele de iarbă, și cu sărmana râmă ce se târăște pe pământul umed, și cu florile din rondul micuț, și cu cocoșul roșu care e cu ochii pe ele, și cu câinele meu Grivei care e cu ochii pe cocoș!…) Dimpotrivă: pe la doisprezece ani, mi se înnegrise pielea de soare, rămăsesem pipernicit pe lângă ceilalți băieți și eram atât de slab, încât mă sufla vântul de colo-colo, ca pe o frunză.

Lucrurile s-au schimbat brusc pe la șaptesprezece ani: într-o dimineață de vară, ne-au dus cu școala la vizita medicală și ne-au pus să ne dezbrăcăm la piele; un doctor se ocupa de noi în camera de consultații, dar ușa s-a deschis și a intrat o soră medicală, o femeie pe cinste, de vreo treizeci de ani. Muream de rușine că mă vede despuiat, dar ea era obișnuită cu trupurile bărbaților, când a dat cu ochii de mine, și-a exprimat printr-o exclamație, fără rețineri, încântarea.

Pe urmă a plouat cu confirmări că femeia aceea nu se înșelase în aprecierea sa. Am început să capăt încredere în corpul meu. O prea mare încredere. Totuna, adeseori, cu suficiența, cu înfumurarea stupidă. Cât a durat epoca asta de glorie a trupului? Zece ani, cincisprezece? Acum, privind înapoi, pot spune că nu sunt mândru de mine, cel de atunci.

După aceea, ani la rând, nu am mai luat seama la corpul meu. Ca și cum era ceva ce trebuie să existe și atât; sau ca și cum nu ar fi existat; sau ca și cum ar fi existat veșnic, mașinărie care trebuie să funcționeze fără să se defecteze, fără să-i porți de grijă, perpetuum mobile.

Apoi am trecut în altă fază. Am simțit deodată cât de precară e alcătuirea asta de sânge, de carne. Mi-a intrat în inimă frica de moarte. Și am început să scriu versuri despre asta. Un fel de cochetării, aș zice. De pildă, proiectam în imagini sumbre sfârșitul: Pe orice stradă aș porni, / ea mă duce la marginea orașului, / în locul acela unde e mereu ceață și o baracă de carton, goală, m-așteaptă. / E atât de strâmtă baraca asta că mi se lipește de corp / ca o haină sau ca un coșciug sărăcăcios.

Ce a urmat? Cu timpul, frica de moarte, frica de suferință fizică, frica aceea atât de vie, atât de presantă, s-a stins, s-a preschimbat în altceva, într-un sentiment ciudat: alți ani de zile, până de curând, m-am gândit la corpul meu ca la ceva străin de mine, un fel de urnă ce ține flacăra care sunt eu sau un fel de cameră de hotel (ieftină?) în care am nimerit mai mult sau mai puțin întâmplător și din care am să plec fără regrete. Greșeam, greșeam amarnic crezând asta.

Corpul meu este atât de prețios! El mă ține legat de pământ, de mare, de cer, de vânt, de lumină, iar în clipele când fac dragoste se produce minunata alchimie și toate legăturile invizibile ajung deodată la vedere, devin deodată vizibile toate cablurile acestea nevăzute prin care mă încarc cu suprema, cosmica electricitate de natură subtilă.

Mă dezbrac, mă privesc în oglindă. Se mai poate îndrăgosti o femeie frumoasă de mine? Am albit pe la tâmple, am riduri, dantura mi-e proastă, am făcut burtă, pielea mi-e ostenită, lăsată și încheieturile mă dor. Corpul meu a adunat oboseală, rutină, toxine, înfrângeri. Corp repede trecător, corp repede trecător, corp repede trecător: bisericuță însingurată-n câmpie, îngropată de ierburi, ruinându-se tăcută, încet.

Am avut comori, munți de aur, tinerețea, acum trebuie să mă-nvăț cu puțin, cu sărăcia, cu bănuțul de alamă, cu mai nimicul…

(sursa foto: scmdfiliala1mehedinti.blogspot.com)