Crimele contra umanității nu se prescriu

Daniel Cristea-Enache: Ar fi o posibilă temă de discuție în ce măsură vârsta este determinantă pentru alegerea genului despre care (sau în care) se scrie…

Faceți parte dintr-o generație care, după 40 de ani și mai bine de regim comunist și după mai mult de un sfert de secol de democrație postrevoluționară, vede, în fine, cum torționari comuniști sunt judecați și condamnați; și cum deținuților politici li se face (fie și atât de târziu, fie și simbolic) dreptate. Având în vedere condamnările politice primite de părinții dvs., cum priviți acest întârziat și incomplet proces al comunismului? Și cum credeți că l-ar fi privit tatăl dvs., care a murit înainte de 1989, deci înainte de căderea regimului care-l făcuse deținut politic?

Nicolae Manolescu: Spre deosebire de alte state europene, din Vest, ca și din Est, România a adoptat o decizie de condamnare a crimelor comunismului, însușită de președintele Băsescu, într-o ședință comună a celor două Camere ale Parlamentului, ca urmare a Raportului Tismăneanu. Instanțele judecătorești au pronunțat ulterior trei condamnări definitive ale unor torționari, comandanți de lagăre. Dacă criminalii naziști au fost demascați după Al Doilea Război în toată Europa, criminalii comuniști s-au văzut condamnați doar în România. E un motiv să-mi iubesc țara și instituțiile ei. Patriotismul nostru este, tot mai des, o vorbă goală. Patriotismul meu se raportează, nu, desigur, exclusiv, la astfel de acțiuni ale instituțiilor și oamenilor din țara mea.

Am urmărit la TV zilele trecute dezbaterile pe tema condamnării unor torționari care continuă a se considera, cum altfel?, nevinovați, deși sute de oameni au murit din cauza condițiilor din închisori aflate la discreția absolută a acestor indivizi. Părinții mei au avut șansa de a nu muri în închisoare, dar închisoarea i-a marcat pentru toată viața. Eu însumi n-am fost arestat sau condamnat, dar am fost exmatriculat din Facultate din cauza „dosarului” părinților mei. Aveam 18 ani și nu făcusem, evident, nici un gest politic. Am stat 13 luni pe tușă, am fost reînmatriculat, apoi, de aceiași oameni care mă dăduseră afară, dar, când am terminat Facultatea, am făcut un an de șomaj, din același motiv, și anume „dosarul”. Tatăl tău adoptiv, dragă Daniel, coleg de Facultate cu mine, a fost exmatriculat trei luni după mine, la oribila reuniune de la sala Dinamo din București (de care eu am scăpat, fiind dat afară mai devreme), în toamna lui 1958, numai și numai fiindcă a refuzat să se dezică de o colegă a noastră (care, nici ea, nu era vinovată de nimic!), care-i fusese, un timp, colegă de bancă. Așa mergeau lucrurile pe vremea aceea.

Mă întorc la părinții mei. Tot ce știu, știu de la mama, olteancă vorbăreață, spre deosebire de tata, ardelean mut. Mama și-a început periplul în închisoarea din Rm. Vâlcea, în noaptea de Sfânta Maria Mare din 1952, acum șaizeci și cinci de ani, ajungând la Pitești, un an după ce se petrecuseră crimele povestite de D. Bacu și analizate de Virgil Ierunca. Memoria crimelor fusese ștearsă complet. Mama a aflat mult mai târziu, de la mine, ceea ce pereții închisorii nu mai erau în stare să spună. De la Pitești, a trecut pe la Ghencea și Pipera și a fost eliberată dintr-o închisoare din Ardeal, unde le-a avut tovarășe de celulă pe soția lui Pătrășcanu, pe poeta Olga Caba și pe foarte tânăra pe atunci Maria-Ioana Cantacuzino, cunoscută în anii 1970 ca romancieră sub pseudonimul Oana Orlea, fiica lui Bâzu Cantacuzino și nepoata Marucăi Cantacuzino. Oana a emigrat la Paris, în 1981, când a devenit unica moștenitoare a lui Enescu, unde a murit nu de mult. Când am cunoscut-o, prin anii 1970, nu știam că o întâlnise pe mama în închisoare. Am făcut, eu și Dana Dumitriu, împreună cu Oana și cu Rodica Iulian, o călătorie în Apuseni, oprindu-ne la Sibiu, la părinții mei. Când mama și cu Oana s-au văzut (ce bine țin minte scena!), au sărit una în brațele alteia, plângând și urlând: Oana! Sabina!. Mă uitam la ele ca la două nebune și nu pricepeam ce le-a apucat. Mi-au povestit pe urmă de unde se cunoșteau. Oana avea cu trei ani mai mult decât mine și mama văzuse în ea un fel de fiică de vârsta mea, de unde legătura lor specială. Avuseseră o vreme în Ghencea paturile suprapuse. Înainte de întâlnire, Oana îmi relatase întâmplări din închisoare care îmi lăsau impresia că le citisem undeva. Cu ocazia vizitei de la Sibiu, am descoperit că le știam de la mama.

Tata mi-a povestit mult mai puține lucruri. Fusese la Canal și apoi la Borzești, în același lot cu Mircea Ionescu-Quintus. Cel mai oribil lucru, cel puțin subiectiv vorbind, despre lagărele de muncă, nu de la mama l-am aflat, ci de la tata. Trebuie să știi că tata avea 40 de ani la nașterea mea. Am luat cunoștință că am un tată, când, plimbându-mă el în cărucior la Sibiu, în anii războiului, era salutat de foști elevi ai lui, oameni care mie mi se păreau în vârstă, cu omagiu, domnule profesor! Diferența de vârstă nu-mi spunea nimic pe vremea aceea (unde pui că nu mă gândeam că voi avea eu însumi o fată, nu la 40 de ani, ci la 63!), dar îl așeza pe tata într-o lumină strălucitoare. În ultima lui toamnă de viață, în 1986, a stat la noi trei nopți, ocazie cu care ne-a povestit, soției mele și mie, tot ce refulase decenii la rând după ieșirea din închisoare. Între altele, ne-a spus că fusese amenințat de un securist care îi păzea, când erau scoși la muncă la Canal, că-l împușcă dacă depășește perimetrul de siguranță. Tata, care era un om calm, profesor de pedagogie, l-a întrebat: „Ce-am făcut? De ce să mă împuști?” Replică: „Vă știm noi că sunteți niște bandiți!” Tata: „Cine v-a spus asta?” Pauză, după care securistul: „Ce meserie ai, bă?” Tata: „Sunt profesor de filosofie”. Replică: „Pe dracu!” Când tata mi-a povestit scena, l-am întrebat dacă discuția a avut vreo urmare și dacă a fost bătut de vreuna din brutele de serviciu. „Nu mi-a tras nimeni, niciodată, nici o palmă, în toată perioada în care am fost în lagăr”, mi-a spus tata. Mi-a căzut cerul în cap: tata, omul respectat de toți acei domni în vârstă întâlniți pe stradă în copilăria mea, să fie pălmuit de o brută de securist, iată ceva peste puterile mele de înțelegere. De atunci, am legat acest episod de ceea ce am socotit mai rău în regimul comunist.

Ceea ce pare a se fi uitat astăzi despre regimul comunist sunt tocmai umilințele. Nu lipsurile: umilințele. Cei mai mulți își amintesc că își petreceau concediile la mare cu bani de care astăzi nu mai dispun. De închisori, nu mai au idee decât cei din generația mea. Cum să mai aibă cei mai tineri, când, în familiile lor, ei fiind copii, nu se discuta politică înainte de 1989? Educația tinerilor actuali este opera muțeniei lașe a părinților lor și a unei școli care, după 1989, a recuperat prea puțin din memoria traumatizatului nostru popor. Trist, dar adevărat! Emisiunea lui Rareș Bogdan cu actualul președinte al AFDPR (cine mai știe de organizația înființată de Ticu Dumitrescu în 1990?) de la Realitatea TV a fost excepțională. Din nefericire, a doua zi după emisiunea din 28 martie, neatenția noastră națională s-a deplasat spre subiecte penibile, cum ar fi certurile din sânul coaliției de guvernare și spre alte futilități așijderea.

Vestea bună a fost condamnarea lui Ficior. Nu vreau răul nimănui, cu atât mai puțin al unor nonagenari. Condamnarea lor e însă simbolică. Mai cu seamă după 27 de ani de regim democratic, în timpul căruia au încasat pensii de 6000 de lei lunar, recompensă pentru crimele săvârșite. Domnilor președinți, Iliescu, Constantinescu, Băsescu, nu știați cum sunt răsplătite de noul regim crimele din fostul regim? Vă cer iertare, dar nu cred că nu știați!

Foto: Dinu Lazăr