Cenzorul și conștiința de sine a literaturii

Specialistă în problematica cenzurii literare, era cumva inevitabil ca prozatoarea Liliana Corobca să nu ficționalizeze pe tema specializării. Fără ca prin romanele sale precedente să anunțe o asemenea abordare (nici Kinderland, nici Imperiul fetelor bătrâne n-au vreo tangență cu subiectul), autoarea surprinde acum în primul rând prin construcția metaficțională. Caiet de cenzor (Polirom, Iași, 2017) e o poveste despre instituția comunistă a cenzurii, în România anilor 1970, dar e, simultan, și un roman despre mecanismele care fac posibilă literatura, ca discurs public, în condițiile absenței libertății de expresie.

Autoarea imaginează un personaj care a lucrat la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, înainte de 1989, și care, înainte de emigrarea în Germania, a reușit să sustragă și să ia cu ea, în lumea liberă, caietul ”oficial” al unei colege de birou. Valoarea caietului și evenimentul scoaterii lui din țară n-ar fi fost înțelese fără contextualizările necesare. De aceea, romanul se deschide cu câteva paratexte lămuritoare: despre ocazia înființării unui Muzeu al Comunismului, unde vor fi strânse obiecte relevante (inclusiv un eventual caiet de cenzor), despre ce însemna un asemenea jurnal de lector, în epocă, despre riscul la care s-a supus fosta funcționară de la DGPT, oprind pentru sine unul dintre caietele cu așa-zisele ”secrete de stat”. Astfel, mail-urile schimbate cu autoarea interesată de scrierea unui roman, un preambul al aceleiași despre activitatea cenzorilor, o informare tipic securistă despre emigranta în cauză și o confesiune a deținătoarei caietului sunt documentele ”adevărate” care preced textul principal. Ele sunt în măsură să pregătească lectura caietului în cauză. Dincolo de lecturile ideologizante asupra textelor vizate (operele scriitorilor aspiranți la publicare), el consemnează, în esență, evoluția ciudată a unui cititor îndoctrinat.

Inițial ciorne de lector, apoi jurnal personal care amestecă faptele și textele, apoi ”sfidare a sistemului”, caietul amestecă biografia cenzorului cu opiniile lui despre viață și despre cărțile ce-i revin, ca sarcină. Cenzura, va să zică, devine, din obiect subînțeles fără drept de contestație, subiect ale discuției și, prin aceasta, un act de autodafé. Treptat, cerberul ideologic se transformă în cerber al ideologiei, asumându-și riscul de-a consemna critici la adresa cenzurii și sfârșind prin a se specializa în găsirea cuvintelor potrivite și-n înțelegerea literaturii autentice, în maldărul de texte citite. Fragmentarium-ul ce alcătuiește caietul evoluează și el în paralel cu autorul său: de la ariditatea limbajului de lemn al cenzurii la cel liber al considerațiilor personale, de la diatribele împotriva retoricii poetice prea dezinhibate la relaxarea notațiilor cotidiene și la justețea estetică a intervențiilor și a comentariilor. Cu alte cuvinte, una dintre doamnele din biroul DGPT ajunge să iubească și să înțeleagă literatura altfel decât i-a impus-o meseria. O face deloc clandestin, notându-și riscant impresiile într-un caiet care, chiar dacă, la un moment dat, va fi destinat arderii, ar fi putut intra pe mâna autorităților, cu nedorite consecințe. Evoluția ei e lentă, dar sigură, și la asta contribuie inclusiv faptul că e, la bază, un filolog. La început notează: ”Viziunea tragică asupra universului, deviaționism. Principiul estetibilizabilului, estetica debilă – să fie taxată, excesul de estetism, adică. Denigrarea realității. Ni s-a spus: atenție la culori! Prea mult alb poate însemna nimicul, înghețul etc., la fel prea mult negru – moarte, pesimism, verde – aluzie la legionari, culori fistichii, extravagante, ciudat ortografiate, gen: fucshia, beaurdeaux, beige, turcoise – ploconire în fața Occidentului, cosmopolitism”. Pentru ca mai târziu să scrie: ”Când mă culc, plapuma mea devine o pagină uriașă de manuscris. Adorm învelită în texte. Visez rezolvarea problemelor din manuscrise, din textele citite în timpul zilei, apar cuvintele pe care nu le găseam, soluțiile, fragmentele interpretabile, suspecte, mai delicate….”. Cenzura e interiorizată, ea nu mai e a unui text scris de altcineva, ci a sinelui care citește, ea nu mai constă în tăiere de cuvinte, ci în adăugarea celor mai potrivite. Cenzura e ceea ce lipsește, nu ceea ce e deja în text, nu autorul e cenzurat, ci însuși cenzorul, prin aceea că trebuie să suplinească ceea ce n-a făcut autorul. Cenzuratul devine cenzor, cenzorul e, de fapt, cel cenzurat. E o evoluție paradoxală și ea e semnul promițător al unei subiacente dezideologizări.

Noul roman al Lilianei Corobca e povestea conștiinței de sine a literaturii, dovada că ea e posibilă, chiar sub cenzură. E aceasta o ficțiune originală și convingătoare.

(text apărut în ultimul număr al revistei ”România literară”)