Povești de la Tanti Marie (I)

Tante Marie, românizată de mine Tanti Marie, a fost verișoara primară a bunicii mele paterne. Pe numele ei Maria Hortopan, născută Câlniceanu, Tanti Marie s-a născut pe la 1892 și a murit în 1978. A fost fiica lui Ion Câlniceanu, fratele mai mare al lui Gh. Câlniceanu, străbunicul meu, din Câlnic, Gorj.

Ion Câlniceanu a avut patru copii: un băiat mai mare care i-a purtat numele, Ionel, și trei fete: Angela, Maria și Alexandra. Gh. Câlniceanu a fost fratele său mai mic și tatăl a nouă copii, dintre care au ajuns la maturitate doar 7. Printre ei, a treia, bunica mea Silvia Câlniceanu, căsătorită cu bunicul meu, generalul Titus Gârbea, în 1927.

Ion Câlniceanu a avut o avere însemnată și o poziție socială mai înaltă decît fratele său mai mic, Gheorghe. A fost chiar senator. A și avut o casă mai ușoară: patru copii și nu nouă. L-a protejat cvasipatern pe fratele mai mic, dar copiii acestuia sufereau încă la bătrînețe de acest tratament, de rude mai sărace și eventual asistate. Asta deși, mai ales prin soție, furnizoare ca zestre a moșiei Bengești, străbunica mea, Ioana Pociovălișteanu, unica fată din copii puțini ai unui negustor bogat, Gh. Câlniceanu era un moșier foarte cuprins. Era departe de a fi sărac și, în plus, era funcționar cu leafă bună la Tg. Jiu.

Cei patru copii ai lui Ion Câlniceanu au avut, cum era firesc, destine diferite. Dar chiar atît de diferite? Mai întîi e de menționat că tatăl, Ion, a fost unul dintre primii deținători de automobil din România, pe atunci România-Mică. Din județul Gorj era oricum între primii trei. Dar acest lucru i-a fost fatal. La starea drumurilor de atunci, automobilul punea în pericol viața proprietarului și nu numai (avea chauffeur, evident). Ca urmare, Ion Câlniceanu a fost și una dintre primele victime ale unui accident auto, înainte de intrarea României în Marele Război, căzînd de pe un pod sau podeț cu bîrnele avariate.

Legat de performanțe automobilistice, fratele cel mai mare al bunicii mele, Ionel Câlniceanu, cel care a fost primar al orașului Târgu Jiu, prin 1940-1941 și pe care l-am apucat, el murind în 1975, se lăuda cu o ispravă fabuloasă. Anume, mergînd cu viteză, cu Fordul său, prin anii 1925, pe drumurile desfundate ale Gorjului, a ajuns la un podeț de bîrne peste o văioagă. Nu a observat, zicea el, că podețul avea doar primele și ultimele bîrne transversale, cele centrale lipsind. Din fericire, bîrnele care serveau drept grinzi longitudinale încă existau! Printr-un noroc, aceste grinzi erau exact la distanța dintre roțile mașinii (pe atunci înguste) și, avînd viteză, el a trecut în două secunde. Observînd, în treacăt, lipsa oricăror elemente transversale.

Revenind acum la copiii senatorului Ion Câlniceanu, tatăl lui Tanti Marie, trebuie spus că fata cea mare, Angela, a murit de cancer, iar cea mică s-a călugărit. Aceasta, pe nume Alexandra, a fost, se pare, obligată de familie, să devină Soeur Francesca la o mănăstire din Paris în urma unei aventuri amoroase, fiind sedusă și abandonată. La bătrînețe, ea îi mai scria uneori surorii sale Marie, ca și bunicii mele și le trimitea medicamente neînsemnate de la Paris. Cele două nu au avut copii.

Fratele cel mare a făcut studii la Paris, mi se pare că avocatură. După terminarea lor, a plecat într-o plimbare prin Europa, avînd la dispoziție bani destui pentru cîțiva ani. Dintre obiectivele turistice ale rivierei franceze și Elveției, a vizitat cu precădere cazinourile așa că, după cîteva săptămîni, a revenit acasă. A pus pe masă, în fața familiei reunite, o bancnotă de zece franci, zicînd patetic:

– Voici ma fortune!

După ani și ani, Tanti Marie îmi relata, încă oripilată, acest episod. Acest frate a locuit o vreme cu sora lui, Marie, într-o mansardă pe strada Arcului, lîngă baia unde a fost găsit inconștient Eminescu, demolată de comuniști. Li se confiscase tot, evident. Locuința lor iluzorie era chiar sub acoperiș, acesta spart. Cînd ploua, țineau în pat un lighean, care trebuia deșertat periodic. Ionel, fratele cu ghinion la ruletă, a murit relativ repede după 1949, iar Tanti Marie a venit să locuiască într-o cameră în casa bunicilor mei, unde m-am născut și eu. Casa, de fapt un apartament vast, era în bună parte ocupată de chiriași abuzivi. O rudă apropiată era preferabilă.

Tanti Marie trăia fără pensie, dînd meditații la engleză și franceză. Cam o dată la două luni primea, de la niște rude mai îndepărtate din America, o sumă minusculă de dolari pe care era obligată să-i schimbe oficial, adică la un curs ridicol. În anii aceia, în care o leafă decentă era trei-patru mii de lei, Tanti Marie trăia din cîteva sute. Măcar avea un adăpost și, desigur, bunicii mei îi ofereau și mîncare pe care, din mîndrie, o primea foarte greu. Invitațiile la masă în familie le accepta numai de sărbători. Singurul ei lux era legat tot de noi, nu de sine: să ia dulciuri de la Capșa pentru mine și fratele meu. Și să bea cafea, pe care o cumpăra verde (se mai găsea pînă prin 1975) și o prăjea ea însăși, umplînd casa de un miros minunat.

Tanti Marie și surorile ei, de frate nu știu, trecuseră la catolicism în anii de după Primul Război, cînd stătuseră în străinătate. Înainte, în adolescență, studiaseră la maici, în Austria și Elveția. Iar Tanti Marie studiase și pianul la Viena, ajungînd să concerteze acolo cu mare succes. Cel puțin așa spunea și o cred, căci era de o cinste indiscutabilă.

În privința credinței, Tanti Marie, era o catolică practicantă. Mergea la catedrală în fiecare duminică, ținea Paștele după calendarul catolic, se împărtășea etc. Duminica la ora 8 ieșea din casă. Se îmbrăca practic numai în negru. Spre amiază venea de la slujbă și ne aducea negreșit ceva dulce de la Capșa, pe-atunci o cofetărie de elită, sau de la Nestor. În camera ei avea crucifixuri și tablouri cu Papa, un rozariu simplu. Apoi un portret în cărbune al fiicei ei, Alexandra. (va urma)

(sursa foto: xplorio.ro/capsa-inima-de-bucuresti)