Ieşi din rând! – 49

Frică de moarte

Contabila n-a mai venit la serviciu. O fi căzut la pat, mi-am zis, am lăsat-o o zi, pe urmă am mers să văd ce are. Mi-a deschis bărbatu-său, abia-şi târâie picioarele, n-a mai ieşit din casă de câţiva ani, s-a pensionat pe motive de boală. Şedea în pragul uşii, îi tremura bărbia, speriat rău că mă vede, nu ştia dacă s-o cheme pe nevastă-sa, ori să-mi dea drumul în casă.

– Cine e, dragă? am auzit vocea femeii, care se şi arătă, cu un şorţ de bucătărie atârnat de gât. A, domnu Liciniu. S-a făcut albă când m-a văzut, dar mă ştia de prea multă vreme să-mi închidă uşa în nas. Poftiţi.

Am intrat. Am refuzat cafeaua, dulceaţa de cireşe amare, prăjiturele cu nuci, i-am cerut doar un pahar cu apă. I-a spus bărbatului să se ducă în dormitor, se descurcă singură cu domnişorul. Domnişorul eram eu. S-a aşezat pe un scaun de cealaltă parte a mesei şi-şi frământa fără încetare mâinile ţinute în poală. Nu ştia cum să înceapă. Nu bănuiam nimic.

– Ce s-a-ntâmplat?

A izbucnit în plâns. Am lăsat-o să se liniştească. A început să vorbească. Şi-a amintit de când mă ştia, cum lucrase în tinereţe cu maică-mea, cum se ajutase cu bunica. Avusese un băiat care s-a-ncăpăţânat să treacă graniţa spre sârbi, l-au prins o dată şi l-au iertat, l-au prins a doua oară şi a făcut puşcărie şi a treia oară l-au împuşcat. I l-au adus înapoi într-un sicriu sigilat, n-a avut voie să-l deschidă, nici nu e sigură că era băiatul ei înăuntru. De atunci tot ce-o mai ţine în viaţa pustie e bătrânelul din dormitor de care trebuie să aibă grijă ca de un copil. Altfel nu i-ar păsa de nimic. Asta să cred, altfel nu i-ar păsa de nimic.

Tot nu-nţelegeam, se-nvârtea în jurul cozii, vorbea în dodii, ce-are povestea cu fi-su din fostul regim cu ce-i acum? Abia atunci m-a lămurit. Tinerelul spilcuit căruia eu îi ziceam comis voiajor venise la ea însoţit de-o matahală cu ochii mici şi mulţime de tatuaje. Au fost categorici. Magazinul o să fie al unuia Piele sau Pile şi nu mai au nevoie de serviciile ei, îi vor plăti leafa pe câteva luni înainte, dar nu mai trebuie să vină de-a doua zi la serviciu. Au insistat: nu mai trebuie să vină cu nici un chip, chiar dacă mai are acte de adus la zi, se vor ocupa ei de toate, ea să stea acasă să se odihnească, dacă nu vrea să păţească, Doamne fereşte, ceva şi să se ducă după fi-su. O poate călca o maşină, îi poate cădea un ghiveci în cap. Mai mult ca sigur i se poate aprinde casa şi până să vină pompierii bărbatu-su o să ardă ca şoarecele. N-apucase să scoată o vorbă şi dispăruseră, după ce-i puseseră în mână un plic. Nu s-a atins de un ban din plicul ăla, mi-i aduce să-i văd. Dar îi e frică de moare să mai vină la serviciu. S-o înţeleg. Dacă n-ar fi bărbatu-său, puţin i-ar păsa, dar trebuie să-l grijească pân-o muri. Am liniştit-o. I-am spus că socotesc toată treaba un concediu, să se odihnească, pe urmă o să discutăm din nou.

– O să vă-ntoarceţi curând, aveţi răbdare.

Nu ştiu ce mă făcea să fiu sigur de asta. Cred că am zis-o pur şi simplu la plesneală.

(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)

(sursa foto: observatorulph.ro)