Nesuferita

-Nu vreau s-ajung să fiu chemată de urgenţă şi să am şocul vieţii mele. S-o găsesc înţepenită în casă (răguşeşte subit şi tuşeşte ca pentru a-şi curăţa ceva din gât)… Ah, Doamne!… Poate am greşit c-am adus-o, dar ce era să facem? Doar a fost de acord. Acum ce-i trebuie? Nu-nţeleg ce vrea, ce nu-i place… ce nu-i bine… se agita femeia în timp ce pregătea la bucătărie merindea soţului. Acesta îşi bea liniştit cafeaua. Uşa bucătăriei era bine închisă ca să nu răzbată discuţia dincolo.
Era o dimineaţă obişnuită, limpede şi rece de primăvară timpurie.
-E prea mult stres în casa asta, dragă, zise cu o voce neutră soţul. Dacă bătrâna n-are chef să stea, n-ai ce-i face. Las-o-n pace. Las-o să se ducă. Nu te mai zdrobi atâta că nu-ţi face bine.
-„Vreau acasă!” „Vreau acasă!” Că ea nu vrea să ne deranjeze!… Dacă nu i-aş fi explicat de atâtea ori că n-are cum să ne deranjeze!… Şi i-am spus să-şi tragă ciorapii şi vesta când se dă jos din pat… doar i-am spus mereu, da’ uită! Zău, nu mai pot!
-Sunt douăzeci de grade în casă, dragă, hai să vezi termostatul, dacă nu mă crezi! punctă cu o notă de plictiseală soţul. Lasă, nu te mai agita, vedem noi când mă-ntorc. E drept că s-a cam ramolit, se vede după cum îşi trage picioarele. Toată noaptea defilează prin casă, probabil doarme ziua sau… Nu ştiu, parc-ar face-o înadins. Soţul se ridică şi ieşi în hol să-şi ia geanta de serviciu şi haina. Femeia veni sprintenă după el cu pachetul cu mâncare şi-l cuprinse pe după gât ca să-l sărute de drum bun.
-Las-o-n pace, să facă ce vrea!… La vârsta asta… cine ştie ce-i în capul ei! Om discuta când mă întorc, bine? mai zise el trăgându-şi fermoarul la geacă.
– Ştii ce mi-o zis aseară?! Că, să nu mă necăjesc, dar ea, oricum, singură va pleca! Singură! Parcă nu-i întreagă la minte! Aşa a fost mama întotdeauna, căpoasă. Mă calcă pe nervi.
-Nu mai lua în seamă toate fleacurile. Hai, că m-am dus, ne auzim mai încolo, bine? încheie bărbatul discuţia şi îşi sărută din prag soţia.
-Ai grijă, dragule, da? Să conduci cu grijă, da? şi încuie uşa după el. Îi ascultă paşii cum se îndepărtau.
De fapt, pentru el era neliniştită în această dimineaţă. Îl visase iar pe Aurel, fratele ei, Aurel cel vesel şi cu chef de vorbă, gesticulând şi râzând. De câteva nopţi îi apare în vis. S-a trezit mirată de atâta veselie şi, când i-a venit brusc în minte că, de fapt, Aurel e mort de mai bine de un an, a încremenit în aşternut: ce vrea să-i spună fratele? Ce-i prevesteşte aşa un vis. Îngrijorată, a rămas trează până dimineaţă. S-a gândit că despre vis n-are rost să-i povestească şi soţului, ar fi râs de ea. N-a îndrăznit să-i spună, să-l roage să nu meargă în cursă azi. Ce să-i spună? Frate-său a murit într-un accident de maşină. Poate o avertizează de dincolo. Ar fi fost bine să stea acasă măcar azi… Superstiţii! Şi n-ar fi rămas el acasă, nu rămâne nici când e bolnav. E şofer bun, calm, calculat şi n-are cum să nu meargă la serviciu. După plecarea soţului, căută să-şi mute gândul la ce mai avea de făcut înainte de a ieşi din casă. Intră în bucătărie gândindu-se să-i ducă mamei cafeaua. Ehei, s-a dus vremea când mama le făcea dimineaţa cafea şi le-o lăsa caldă în cafetieră. Se ducea la copii să-i întrebe ce să le facă bun de prânz. Iar acum e de nerecunoscut! Irascibilă, bătrâna. Nesuferită. Ba că-i frig în cameră, ba că nu poate mesteca mâncarea, ba că nu poate adormi. Şi trebuie să-i trezească pe toţi umblând noaptea prin casă! Ba iese pe la vecina în vizită şi uită să se întoarcă şi trebuie s-o aduc de mână ca pe-un copil… Nesuferită-nesuferită! Şi suspină şi se plânge toată ziua! Cred că mai joacă şi teatru. Se uită la tine ca o martiră de parcă toată lumea îi vrea răul.
Femeia îi puse cafea în cană şi i-o duse bătrânei.
-Ţi-am adus-o la pat! Hai, bea-o să nu se răcească, dar bătrâna n-a zis nimic. Mamă, te rog să nu o verşi în aşternut. Ia-o cu grijă! Da? Pătează! mai zise fiica adunând scame de pe covor. Avea o tăviţă adâncă pe noptieră şi o aşeză sub cană. Apoi ieşi.
Mai avea treabă în bucătărie, de strâns, pe-acolo. Se gândi dacă are în frigider ceva ce să poată mânca bătrâna până vine ea de la serviciu. Poate să-şi facă omletă, dacă vrea… Unde-s vremurile când stăteau amândouă la taclale, mamă şi fiică şi fiecare ştia ce are de făcut… Cea tânără îşi vedea de-ale ei în timp ce mama punea oalele la foc, pregătea copiii pentru şcoală, strângea paturile… făcea atâtea şi atâtea, că era în putere. După ce au crescut nepoţii şi s-au dus pe la facultăţi, bătrâna zicea că e pustiu în casă, că ea se plictiseşte, că nu mai stă aici şi s-a întors în apartamentul ei de departe. Doamne, cum trec anii! În toamnă s-au dus şi au luat-o la ei să stea măcar până trece iarna. A zis „Bine, vin!” Şi acum? Pleacă singură! N-are pic de răbdare… Cine o mai înţelege?… Şi nu mănâncă! Nici nu gustă din ce-i face de mâncare, da’ nici dumneaei nu face! Şi cum gătea odată! Îşi cumpără biscuiţi populari şi-i înmoaie în lapte fiert. Toată ziua fierbem lapte! Uite, mamă, e mai bun ăsta pasteurizat! Nu, nu-i place! O face inadins. Nesuferită şi nerecunoscătoare! Şi când te gândeşti că într-o vreme ştia să fie amuzantă, cel puţin copiilor le era dragă… Cu regret, dar n-o să-i caute-n coarne! Ar putea şi ea, că-i femeie serioasă, să se adapteze, să mai lase din încăpăţânare… că, dacă n-ar avea un soţ aşa de bun, tolerant şi cumsecade, apoi chiar că nu ştie ce-ar fi fost de soarta ei, la vârsta pe care-o are! Auzi! Că ea singură pleacă!… Să plece! N-are decât!
Acum, că a terminat treaba, femeia deschise geamul de la bucătărie ca să se aerisească bine. Îşi sorbi ultima picătură de cafea, spălă cana şi când ridică ochii, o văzu. Stătea dreaptă ca o scândură, rezemată de tocul uşii. Parcă ar fi vrut să-i spună ceva. Parcă vorbind şi totuşi, tăcând.
-Mamă, zău, de ce nu eşti în pat? Spune, ce nu-ţi convine? Ce vrei mata? Ce nu-ţi place?… N-am timp de poveşti, da? Mă duc la serviciu, deja e târziu, fac un duş şi… Mai stai şi mata în pat, dacă zici că ţi-e frig şi dădu s-o apuce de braţ ca să o conducă spre pat, însă încremeni. Degetele îi trecură ca prin abur. Se aştepta să-i simtă braţul moale şi descărnat, cu pielea ofilită, de femeie bătrână. Însă cuprinse doar aerul. Rezemat de tocul uşii nu era nimeni. Absolut nimeni. O copleşi mirarea. Ce se întâmplă aici? Spre perete, în patul bătrânei, era plapuma rulată frumos. Şi mama stătea întinsă la locul ei, la margine. Avea ochii închişi, faţa destinsă.
-Uf, mamă, ce m-ai speriat! Mi s-a părut că vii să-mi spui ceva. Încep să am halucinaţii. Ce-ai vrut să zici, mamă? Hai, că n-am timp, da? zise şi îşi opri deasupra bătrânei privirile grăbite.
Ceva, totuşi, nu i se părea în regulă. Bătrâna era acolo şi stătea nepăsătoare, cu zâmbetul acela enervant..
-Zău, mamă! Parcă eşti un copil! Nu ţi-ai băut cafeaua! Ce vrei? şi se gândi să o cuprindă pe după umeri ca s-o ridice puţin şi să-i dea cana cu cafea.
Atunci, un val rece o străbătu din tălpi până-n creştet: ce se petrece aici? Pe cine a văzut rezemată de tocul uşii? Căci a văzut clar femeia, părul îl avea pieptănat în bucle bogate pe umeri şi zâmbetul… şi rochia albă cu trifoi roşii, toate i se păreau familiare. Trei mogâldeţe lipite de pieptul ei, câte un băieţel în fiecare braţ şi la mijloc, ridicată pe un taburet acoperit cu blană, o fetiţă, adică… ea! Ea era fetiţa şi cei doi erau frăţiorii ei. Erau în braţe la mama! A! Dar asta e o veche fotografie! De rochia cu trifoi roşii îşi aminteşte bine, mama o transformase pentru ea în cămaşă de noapte. Oricum îi purta rochia pentru că materialul era tare moale… moale. Ei, nu! Începe să aibă vedenii! Bătrâna continua să stea cu zâmbetul ei, cu pleoapele închise, parcă mai albă la faţă şi mai frumoasă.
Deodată, în aerul subţire şi reavăn al dimineţii, se auziră de afară chemările mierlei. Primăvara se înghesuia toată să intre pe geamul deschis al bucătăriei.
Femeia îşi întinse degetele spre umărul mamei şi chiar înainte de a o atinge, a înţeles cutremurată: mama plecase cu adevărat!

Sursa foto: 3.bp.blogspot.com