După 40 de ani

Întâlnirea aniversară a Cenaclului de Luni a avut loc vineri, 3 martie, 40 de ani, zi cu zi, după ședința de inaugurare care a căzut într-o joi din 1977. Abia la reluare, câteva luni după marele cutremur, cenaclul și-a fixat ziua de luni, de unde denumirea, ca zi de întâlnire.
Cenacliștii s-au reunit în această vineri pentru a doua oară, după o primă întâlnire în 2008, la împlinirea a 31 de ani. Și tot la inițiativa lui Călin Vlasie și Ion Bogdan Lefter, care sunt și autorii unui volum documentar apărut la Editura Cartea Românească, a cărei copertă o puteți vedea alăturat. Există o deosebire între cele două aniversări, și anume un număr mai mic de participanți de data aceasta. Câțiva dintre absenți se află în străinătate, alți câțiva au lipsit din cine știe ce motive personale, printre ei, primii doi conducători ai cenaclului din partea studenților.
Au existat și câteva absențe de altă natură: semnificative pentru încetarea, în ultimul timp, a acelei solidarități de generație considerată unanim drept una din principalele caracteristici ale optzeciștilor. Cauza nu trebuie căutată prea departe. O grupare ostilă Uniunii Scriitorilor pare să fi divizat și Cenaclul. Deși am trăit din plin evenimentele recente provocate de acest minuscul grup de veleitari, continui să nu înțeleg aderarea la el a câtorva scriitori valoroși, printre care doi lunediști marcanți, care au căzut în capcana întinsă cu abilitate și întreținută cu tenacitate de termită de un personaj obscur, un soi autohton de gândac de Colorado al culturii literare, care se prezintă singur nu ca poet, nici nu e, ci ca „manager cultural” sau ca „evaluator” de proiecte literare, manifestându-și ambiția de a deveni președinte al USR, dar nu prin alegeri, ci pe calea justiției. Deși instanțele i-au respins fără excepție costisitoarele mofturi, a făcut ce a făcut ca să-i amețească pe cei doi lunediști, înscăunându-i prin proprie voință deșartă lideri ai unei iluzorii USR reformate. Pe el, îl pot înțelege la rigoare, cu tot răul făcut vieții literare actuale și, iată, celei mai solidare generații de după Război. Nu e însă chip să-i înțeleg pe cei doi. Mai ales că existau căi mai onorabile decât chemarea în judecată, laolaltă cu grupul de nici douăzeci de scriitori, cei mai mulți, fără valoare, a unei bresle de o sută de ori mai numeroase, din care fac parte absolut toți scriitorii români de mâna întâi. Nici o ambiție, oricât de mare, nu explică pe de-a-ntregul căderea lor într-o cursă pe care cel mai naiv șoricel ar fi evitat-o. Nici voluptatea vicioasă cu care, odată cursa închisă, continuă nu a-și linge lăbuțele rănite, ci a încerca să zgârie cu ele.
Iertată să-mi fie prea lunga introducere, nu însă cu totul în afara subiectului, care constă în aniversarea cu pricina, necesară, în plus, pentru ceea ce urmează să spun mai departe! Despre atmosfera din Cenaclul de Luni, în cei șase ani în care a supraviețuit presiunilor oficialității comuniste, despre spiritul liber în care tinerii cenacliști se manifestau, despre priceperea lor în materie de literatură, despre capacitățile lor critice și, mai cu seamă, despre însemnătatea Cenaclului în literatura contemporană, s-au scris cărți, articole, evocări, s-au publicat documente, de Securitate, inclusiv. Nu țin să repet informațiile și aprecierile pe care le-ați putut citi până și într-unul din numerele trecute al României literare. Vreau să subliniez mai multe aspecte, la care m-am referit și în cuvântul meu la aniversară.
O primă însușire a Cenaclului a constat în onestitatea intelectuală și morală a membrilor lui. E vorba de mai multe lucruri. Să încep cu cel mai simplu și, astăzi, poate, cel mai greu de judecat de către tineri urmași ai tinerilor de ieri: se pare că n-a existat printre participanți nici un singur „informator” al Securității. Onestitate intelectuală înseamnă, apoi, exprimarea liberă a opiniilor, fie neortodoxe politic, fie critice la adresa poeziilor citite. Numai cine n-a trăit măcar o dată în iluzia că e critic literar nu-și dă seama cât de greu suportă scriitorii judecata critică. Și de ce sunt în stare ca s-o contrazică. O anumită cantitate de ură intră deseori în astfel de „refuzuri” și conduce uneori la răzbunare. În Cenaclul de Luni nu s-a pomenit așa ceva, deși existau personalități accentuate și, mai ales la vârsta aceea, însetate de succes. Din nefericire, deveniți sexagenari, optzeciștii nu-și mai rețin în aceeași măsură impulsurile negative și banala absență în Istoria critică îi ridică pe unii contra mea și, implicit, a USR. Ba chiar și contra unor colegi ai lor de generație, unii neparticipanți la Cenaclu, pe care, vai, mie, bătrânul depășit de vremi și de vremuri, am greșit lăudându-le opera.
Încă ceva: solidaritatea cenacliștilor s-a datorat spiritului lor critic. Puține generații au dovedit un spirit critic la fel de dezvoltat. Ceea ce se admite mai rar este că spiritul critic nu divide, ci unește, dacă este exercitat cu bună credință. Cu onestitate, în definitiv. Lunediștii s-au aflat împreună decenii bune, fără a se menaja unii pe alții. Generația dinaintea lor, în schimb, n-a cunoscut niciodată o astfel de solidarizare. Remarcabilii ei poeți și romancieri s-au comportat ca niște trăgători singuratici. Mai puțin, e adevărat, criticii. Destui s-au detestat toată viața. Nu s-au citit între ei și au uitat să se menționeze reciproc, când ar fi fost cazul. Ceea ce nu se poate spune despre optzeciști, care s-au „rupt”, chiar dacă nu de tot, abia în ultimii ani. Cunosc un singur lunedist, care e, mai degrabă, un lunetist, un lup singuratic. Nu-i spun numele, cum nu le-am spus nici pe ale celorlalți, care au părăsit haita. Bucuria revederii de vinerea trecută mi-a fost știrbită de constatarea încetării, poate doar parțiale, poate nu definitive, a solidarității oneste și critice a membrilor unui Cenaclu, care, cum s-a spus, a făcut ca literatura română din ultimii 40 de ani, nu doar să arate altfel decât aceea a generației anterioare, dar să existe, pur și simplu. Nu e nici o exagerare în această pretenție a tinerilor frumoși de altădată, din care cei mai mulți au reușit să rămână frumoși și după 40 de ani. I-am revăzut cu ochii mei, vineri, 3 martie, în Sala de Consiliu a USR, la aceleași ore târzii de seară în care i-am văzut, aproape în fiecare luni, vreme de șase ani, în Sala de la Casa Studenților „Grigore Preoteasa”. Ne-am dat întâlnire peste alți ani rotunzi, nu contează câți, când numai cei plecați definitiv dintre noi, vai, prin voia Domnului, vor absenta. Sper ca tuturor celorlalți, tot mai bătrâni, ca și mine, să le vină mintea la cap. Le sunt datori generației lor, care a început atât de bine, s-o facă să sfârșească în glorie.