Lumini la mările sudului

Fascinaţia călătoriilor o datorez în parte lecturilor copilăriei şi adolescenţei, între care cărţile lui Jules Verne s-au aflat la un loc de cinste. Acţiunea multora dintre cărţile sale, scrise în a doua jumătate a secolului al 19-lea, se petrece pe mările lumii şi eroii lor sunt marinari, căpitani de corăbii sau navigatori. Instrumentaţia de navigaţie începea să se perfecţioneze în această perioadă imediat următoare revoluţiei industriale, dar se baza încă în mare măsură pe două feluri de repere vizuale: unele create de natură, şi anume stelele de pe bolta cerească, celelalte create de oameni – farurile de pe ţărmurile mărilor. Şi unele şi altele îşi găsesc locul în episoade din cărţile lui Jules Verne. Fascinaţia aceasta mă însoţeşte până astăzi, inclusiv curiozitatea de a privi bolta cerească – unde orientarea în emisfera sudică este dictată de Crucea Sudului şi nu de Steaua Polară, şi de a căuta, vizita, fotografia şi afla istoria farurilor de la ţărmurile mărilor îndepărtate pe care am avut şansa să le văd în recenta mea călătorie.

Am parcurs, în vacanţa mea la antipozi, drumul cu maşina între oraşele Melbourne (capitala statului australian Victoria) şi Adelaide (capitala statului South Australia). Despre aventurile condusului pe partea ,,corectă” a şoselelor (cum o numesc britanicii, şi poate şi australienii) voi povesti poate altă dată. O observaţie de detaliu este faptul că statele australiene aplică între ele, la fel de strict ca la frontiera internaţională, regulile de carantină alimentară care interzic transportul de fructe, legume, seminţe sau produse de carne. Pe şosea, la trecerea între state, este plasat, pe marginea drumului, un coş unde călătorii trebuie să arunce resturile alimentare. Nu am văzut niciun poliţist sau alte autorităţi pe şosea care ar controla aplicarea acestor reglementări, dar la aeroporturi, în zborurile interne între statele australiene, există controale, inclusiv cu câini dresaţi special pentru a detecta alimentele în bagajele călătorilor.

Drumul de aproximativ 1400 de kilometri pe care l-am parcurs include în primele sute de kilometri şoseaua de coastă numită Great Ocean Road, care urmăreşte ţărmul Oceanului de Sud. Este un paradis al amatorilor de surfing, o înşiruire de plaje şi faleze spectaculoase şi, desigur, multe faruri. Am vizitat trei dintre ele şi acesta este subiectul articolului de astăzi.

Primul în ordinea călătoriei noastre de la sud la nord a fost cel de la Split Point. Construit în 1891, este dotat încă cu lentilele Fresnel originale, care polarizează lumina şi o trimite la mare distanţă. Fabrica unde au fost prelucrate – la Birmigham, în Marea Britanie – a fost bombardată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, şi nu mai există nici tehnologia, nici lentilele de rezervă, dar lentilele originale încă sunt funcţionale, la 126 de ani de la darea în folosinţă. Lumina farului – funcţional şi automatizat astăzi – poate fi văzută în nopţile cu vizibilitate bună până la o distanţă de 33 de kilometri pe mare. Pe vârful farului este instalat şi un releu de telefonie mobilă – construcţie adăugată curent la multe faruri, folosind structurile la înălţime ale acestora.

Până la instalarea sistemului de faruri, în această zonă a Australiei, calea maritimă între Anglia şi colonia sa, Australia, a făcut multe victime. Drumul „drept” între porturile engleze şi Sydney (în fapt, un arc pe harta globului pământesc) ocoleşte Capul Bunei Speranţe şi ajunge în Oceanul de Sud la o latitudine foarte apropiată de Antarctica. Navigatorii din secolele 18 şi 19 care parcurgeau acest drum nu aveau niciun reper vizual decât obiectele cereşti vreme de multe luni, iar orientarea lor depindea de aprecierea poziţiei Soarelui şi a stelelor corelate cu măsurarea cât mai exactă a timpului. Calitatea aproximativă a cronometrelor mecanice făcea ca erorile cumulative să fie mari, şi ele rezultau de obicei la devieri în zona periculoasă a Strâmtorii Bass. Rezultatul a fost, în absenţa oricărui reper vizual pe uscat, un număr impresionant de naufragii, care au dus la numirea, pentru o vreme, a acestei porţiuni de coastă a oceanului drept Coasta Epavelor. Construirea de faruri pe coasta de sud a Australiei începând de la jumătatea secolului 19 a salvat numeroase vieţi şi a permis scurtarea cu câteva zile a drumului între metropolă şi colonie, deci economii însemnate pentru companiile care asigurau transporturile navale.

Al doilea far pe care l-am vizitat în această excursie este cel de la Cape Otway, situat pe peninsula cu acelaşi nume. Accesul se face pe un drum de vreo 12 kilometri derivat din Great Ocean Road care testează abilitatea şoferilor, în serpentine şi cu un singur culoar pe ambele sensuri pentru o parte din traseu. Microclimatul, vegetaţia şi fauna se schimbă de câteva ori pe această distanţă relativ scurtă. Călătorul trece întâi printr-o mini-junglă tropicală, în care cu puţină şansă, poate vedea în libertate ursuleţi Koala căţăraţi în copaci, posibil dormind, căci acest animal îşi petrece cam trei sferturi din viaţă, sau în medie 18 ore din zi, în somn. Apoi peisajul se schimbă brusc şi pentru vreo doi kilometri drumul străbate o pădure moartă, parcă împietrită. Cauza acestui fenomen nu am aflat-o până acum, dacă cineva o cunoaşte, îl rog să-mi împărtăşească ce ştie. În ultima parte, drumul străbate o zonă verde caracterizată de vegetaţie de mică înălţime şi de pajişti, un fel de tundră tropicală, presărată ici şi colo de petece de nisip care anunţă prezenţa apropiată a falezei, a plajelor şi a oceanului.

Farul de la Cape Otway este cel mai vechi dintre farurile pe care le-am vizitat. Îşi ia numele după amiralul William Albany Otway, contemporan cu Nelson şi participant la războaiele napoleoniene. Turnul a fost construit între 1846 şi 1848, iar mecanismul optic al farului era compus iniţial din trei feţe, fiecare având şapte oglinzi parabolice. Luminile erau alimentate cu ulei de balenă, combustibil folosit până prin anii ‘20 ai secolului trecut, când a fost introdusă electricitatea, la început furnizată de un generator; reţeaua electrică a ajuns aici doar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Din anul 1859, structura farului a găzduit şi un releu telegrafic, ultima staţie înainte de cablul submarin care făcea legătura între Australia continentală şi insula Tasmania. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial poziţia strategică a Capului Otway a făcut ca aici să fie amplasată şi una dintre primele staţii de radar din sistemul de apărare de coastă instalat de Australia. Bunkerul care adăpostea staţia şi în care au trăit soldaţii în timpul războiului există până astăzi. Din fericire pentru australieni, nicio navă inamică nu a ajuns în apropierea ţărmurilor australiene, distanţa geografică furnizând cea mai bună apărare pentru al şaselea continent până în ziua de astăzi. În zilele noastre, farul acesta nu mai este operaţional, dar o staţie de radio-far funcţionează automat la poalele turnului (poate fi văzută şi în fotografie). Combinarea funcţiilor de far maritim, releu telegrafic, mai târziu releu radio şi staţie de radar, mai poate fi găsită şi în alte locuri din lume, în special pe coasta de nord-est a Statelor Unite, deoarece toate aceste activităţi au nevoie de amplasamente similare – loc înalt şi structură solidă la malul oceanelor sau al mării. Farul de la Cape Otway a fost operaţional până în 1994, iar după dezafectare a devenit obiectiv turistic, în parcul din jurul farului existând un mic hotel cu restaurant, un centru de observare a balenelor şi un punct cultural dedicat tradiţiilor aborigenilor din această zonă.

Ajungem acum la al treilea obiectiv al călătoriei – farul de la Cape Nelson, situat în parcul de stat cu acelaşi nume, în apropierea oraşului Portland (există şi aici un Portland, a nu se confunda cu tizii săi din Statele Unite – trei la număr, Canada sau Nouă Zeelandă). Structura actuală din piatră datează din 1884, înlocuind atunci o primă construcţie din lemn ridicată în anii 1870. Turnul este înalt de 32 de metri, iar raza sa de vizibilitate se extinde la 38 de kilometri. Farul, care este încă în funcţiune, a fost renovat și modernizat în anul 1977, iar conectat la reţeaua electrică naţională, în 1987.

Navigaţia modernă se desfăşoară astăzi în condiţii foarte diferite de cele de acum un secol şi jumătate, când au fost construite multe dintre farurile care au ghidat traficul maritim în intervalul de timp de atunci şi până astăzi. Unele dintre aceste faruri sunt scoase din funcţiune, cad în ruină şi uitare. Altele sunt păstrate, renovate, devin obiect de cercetare istorică şi de curiozitate turistică. Am avut o discuţie interesantă cu ghidul de la Cape Otway (foarte bine informat şi cunoscător în detalii al istoriei locului, dar şi al tehnicilor de orientare pe mare) din care am aflat că, în opinia multor navigatori ai mărilor, rolul staţiilor fixe pe uscat (inclusiv faruri optice sau radio) nu este complet demodat, aceştia preferând orientarea cu repere fixe pe uscat ca rezervă pentru cazurile în care comunicaţiile radio sau GPS pe care se bazează astăzi orientarea computerizată ar eşua sau ar fi atacate electronic.

Ceea ce este cert este că persistă în timp frumuseţea şi fascinaţia pe care o trezesc aceste structuri create de oameni la ţărmurile dintre continente şi oceane, dintre cunoscut şi necunoscut.