Miei de zăpadă

Fu iarnă sticloasă. Năruiri. Zgribuliri în sine.
Alburnă tânjire după-mpunsături de-albine.
Am cuvântat grav din mied, am alergat cârduri
de antropologice verităţi, numite − clasic − gânduri,
ne-am jertfit pentru diademe, bezele, clopoţei,
ne-au îmblânzit spaimele coapte poveşti cu miei.
Nici nu ieşirăm bine din labirint, mai mult brodând,
că omul de zăpadă, fără paftale, deveni tot mai scund.
Chiar de-am vrea să-l păstrăm drept model de-alburire,
topirea nădejdilor lucioase face parte din amurgire.
Nicidecum nu ne pare rău de bâiguite sloiuri
câtă vreme noul sfredeleşte echinocţii în toiuri.
Destrămarea-i viscolire cu fluturi şi pufuri,
deznodări de zidării duminicale, orologii de ruturi.
Când să ridice-n slăvi caişii ultima ecliptică perdea,
veni, nechemată, zăpada mieilor, frăgezind vâltoarea,
coborâtoare din absolut, mergând tot într-acolo,
alb înfruntând alb, grabnic contra răbduriu, tremolo
pentru curgătoare anotimpuri, pentru vieţuiri în verde,
hanger pseudobucolic, năvăliri de spinoase lacherde…
Şi toate visele dantelăriilor de pruni, maramele cireşilor,
promisiunile caişilor inoportuni, urgisirile merilor, aleşilor,
s-au îmbrăcat în vulcan de-aşteptări − trezorier auster −,
dincolo de chemările nectarifere ale unui textier-condotier…
Pe când natura-şi schimbă un rând de haine,
mai scutură între topoare mercerizate taine.