Sofisticat şi elegant ca un trandafir tânăr

Natură puternică, Nechita începu să se gândească la specială, pentru că, evident, aici se afla misterul telefonului şi al „vocii”. I se spunea aşa fiind vorba de un vagon de dormit cu totul şi cu totul aparte faţă de cele utilizate pe căile ferate: un vagon de lux, conceput de mintea extravagantă a unui inginer cu veleităţi artistice, la comanda unchiului său, fost acţionar la transporturi feroviare, ajuns putred de bogat după ce s-a retras din afaceri la bursă. Se povestea că bătrânul contribuise la punerea pe roţi a vagonului nu doar cu bani, ci şi cu idei: s-a ajuns astfel la un straniu amestec între aristocraţie şi kitsch, însă, surprinzător, speciala ajunsese un adevărat cult al căilor ferate.

Caroseria, perfect asemănătoare cu a oricărui vagon-lit; frapantă, mai curând funebră, culoarea neagră şi mult prea lucioasă care o îmbrăca la exterior, amintind de carapacea unui gândac tenebros, obligat să capituleze într-un spaţiu deschis. În jurul ferestrelor şi al celor două uşi de acces fuseseră trasate dungi aurii, duble, iar de-o parte şi de alta a vagonului, începând chiar de deasupra roţilor, tronau pictate cu acelaşi auriu două acvile cu aripile desfăcute şi capul în profil; nu se ştia dacă aveau o semnificaţie, însă ciocul încovoiat şi singurul ochi, fix şi întunecat ca urma unui glonţ, permiteau imaginaţiei să brodeze tot felul de poveşti; luată în ansamblu, speciala crea o impresie de nobleţe reşapată, în contrast vizibil cu scenografia rigidă şi îmbâcsită a gărilor de azi.

Interiorul, da! Sofisticat şi elegant ca un trandafir tânăr! Copleşea iscusita îmbinare între utilitate şi stil, un adevărat mini-hotel pe roţi din categoria celor cu mai mult de patru stele. Dispunea de nouă cuşete, fiecare mobilată cu piese rare, adevărate unicate, capabile să răspundă cerinţelor oricărei persoane cu rang sau bani, ce urma să petreacă cel puţin o noapte şi o zi într-un vehicul aflat în competiţie directă cu distanţa şi timpul. Chiuvetă şi toaletă proprie, măsuţă cu telefon şi minitelevizor, o canapea-pat cu lenjerie de mătase; pereţii tapetaţi în piele de culoare deschisă, asortată draperiilor în nuanţă gri-mov. Într-o nişă despărţită în două, se afla dulapul pentru haine şi un frigider garnisit cu tot felul de băuturi răcoritoare şi gustări reci. Bere la discreţie. Alcoolurile tari şi cafeaua se puteau comanda însoţitorului de vagon, cel care ocupa cea de a zecea cuşetă, mult mai modestă, am putea spune sărăcăcioasă faţă de luxul celorlalte. Lângă fiecare uşă, la înălţime potrivită, era fixat panoul electronic cu butoane conectate la plafonieră, veioză, jaluzele, închiderea automată a uşilor, plus legătura prin interfon cu schaffner-ul, sinonimul nemțesc al însoţitorului. Exista o priză specială pentru laptop.

Uşa fiecărei cuşete dădea în holul comun, lung şi îngust, acoperit cu aceeaşi mochetă pufoasă şi moale, o performantă „mâncătoare de paşi”. La capetele culoarului se aflau camere de luat vederi, iar îmbarcarea se făcea numai prin uşa din dreapta.

Din cabina sa fără pretenţii, dar prevăzută cu tot ce ar fi fost necesar unei intervenţii majore, însoţitorul de noapte supraveghea pe monitorul camerelor întreg coridorul şi fiecare uşă în parte. Orice mişcare petrecută în această zonă se afla sub control. Arhanghelul păzitor la datorie!

Pentru Nechita, speciala implica mult mai puţină corvoadă faţă de un vagon-lit obişnuit, în schimb, atenţia şi capacităţile sale psihice se menţineau la cote înalte pe întreg traseul. De când fusese promovat în funcţia „însoţitor vagon-lit”, adică de vreo cinci ani, învăţase că oamenii care apelau la acest mijloc de deplasare făceau parte dintr-o categorie aparte. Pe primul loc se situau cei terorizaţi de zborul cu avionul, urmaţi îndeaproape de persoanele în vârstă ori suferinzii; ultimii, dar nu puţini, erau excentricii melancolici, acei bântuiţi de plăcerea umilă şi pură de a acorda timpului măsura vie a tic-tac-ului interior. Trenul se transforma într-o maşinărie atemporală şi mlădie, o prelungire a orelor ce pot căpăta, măcar iluzoriu, dimensiuni necenzurabile sau onirice. Te duc te-aduc, te duc te-aduc… melodioasă, blândă certitudine! Nechita îi înţelegea pe toţi, îi respecta şi chiar îi iubea. Etica lui nu contrazicea anumite trăsături mai adânci: nu era mincinos, nu făcea rău, nu invidia pe nimeni; iubea ordinea şi punctualitatea, trenurile şi ceasul, era săritor şi deschis oricărei experienţe legată de meseria căreia i se închinase cu trup şi suflet.

În privinţa specialei, lucrurile se băteau într-un fel, cap în cap. În ciuda confortului şi aspectului său neobişnuit, am putea spune chiar incitant, regulamentul de călătorie fusese conceput după reguli extrem de conservatoare, aproape imposibil de respectat. Ce romantism, ce interioritate secretă, ce anonimat! Ei bine, vagonul de dormit cu cele nouă cuşete atât de bine securizate şi individualizate nu putea fi rezervat decât în anumite condiţii: persoanele ce urmau să călătorească în supervagon trebuiau să fie legate între ele prin grad de rudenie, de prietenie sau oricare alt tip de relaţie ce implica obligaţia de a se cunoaşte bine. Oricare ar fi fost destinaţia, călătoria trebuia să dureze, cu escale cu tot, nu mai puţin şi nu mai mult de opt zile. Rezervarea se făcea cu trei luni înainte, specificându-se numele şi cetăţenia fiecărui călător, plata, prin cont bancar. Singura persoană care păstra legătura cu biroul de informaţii al specialei era aceea care făcea comanda sau un împuternicit al acesteia; datorită condiţiilor derutante, până la urmă total ineficiente, strania maşinărie circulase numai de câteva ori pe traseele internaţionale. Despre curse interne nici vorbă!

George Nechita avusese privilegiul de a lua parte la două din aceste deplasări, nu înainte de a i se face un instructaj iniţiatic de zece zile; atunci a aflat secretele celebrului vagon negru, în care, pentru prima oară, păşise ca într-un muzeu. Şi ce amintiri avea despre aceste călătorii… Ciudate, foarte ciudate… acesta era cuvântul potrivit, fiindcă un altul îi era frică să rostească!

Şi când te gândeşti câţi nu-l invidiaseră pe Zeiss, becherul norocos şi cumsecade căruia nu-i puteai găsi niciun cusur! Degeaba încercaseră unii să cârcotească, să bombăne nemulţumiţi că „da’ de ce numai el, matahala surâzătoare gata să se facă preş înaintea oricui?” Auzise răutăţile abundente şi înecăcioase, dar nu-i păsa, el îşi vedea de ceasuri, de ore, de minute şi secunde în beţia roţilor de tren. E atât de simplu să fii fericit! Sau nefericit de moarte… Ce ştiau ăia…?

Cineva îl anunţase într-o zi că Aristotel Bădilă, directorul general al Gării îl convocase în biroul său pentru o anumită chestiune. Niciun cuvânt în minus, nici un cuvânt în plus. Surprins şi fâstâcit, Nechita nu înțelesese dacă trebuia în acel moment sau, aşa cum ar fi precizat el, peste zece minute, într-o jumătate de oră, la trei şi jumătate fix… Încolţit de dileme, pornise glonţ spre corpul central al clădirii. Doar când se văzu singur pe coridorul lung, cu o mulţime de uşi, începu să înainteze încet şi stângaci, citind când pe dreapta, când pe stânga plăcuţele aurii care indicau ce se afla în spatele acelor misterioase căi de acces; pe la mijloc, dădu peste cea pe care scria cu litere frumos gravate, „Director general” şi, ca nu cumva să intre în panică, bătu tare, apăsând în acelaşi timp pe clanţă.

Nu mică i-a fost mirarea când descoperi în spatele unui birou acoperit cu hârtii şi telefoane o tânără brunetă, frumuşică, a cărei faţă părea iluminată de cele trei garoafe roşii aşezate într-o vază de sticlă mată. Nechita şovăi uşor emoţionat, apoi, sub un imbold fericit îşi spuse numele. Domnişoara – văzuse dintr-o clipire că nu purta verighetă – îl rugă să aştepte un moment, după care dispăru în spatele unei uşi capitonate. Reveni şi spuse: ”Domnul director general vă aşteaptă!”

Aristotel Bădilă intră direct în subiect, anunţându-l că peste două zile va însoţi speciala pe traseul lung, adică Bucureşti-Budapesta-Viena-München. Comanda şi cecul fuseseră expediate în regim de urgenţă de agenţia „Paradigm Now”, cu sediul într-un mare oraş american, parcă New Orleans. De obicei jovial şi senin, de data asta directorul părea preocupat, se putea spune chiar neliniştit: îşi ţinea ambele mâini pe masă, umerii erau uşor săltaţi, iar ochii căprui – ieşiţi din orbite. Îl mâna ceva? Sau cineva?

– Zeiss, n-am să-ţi dau amănunte, că nu le ştiu nici eu. Fii tu, cel dintotdeauna, ba chiar şi mai şi, fiindcă nu-i de joacă! Prea multă secretomanie şi asta nu-mi place. În ziua de azi există puteri şi interese pe care noi, oamenii normali n-avem cum se le descifrăm şi nici nu trebuie… ne batem capul şi rămânem cu durerea! Până la urmă, dă-i în mă-sa, banul să iasă! Speciala a fost construită şi ea cu un scop, în niciun caz de florile-mărului…, adăugă Bădilă cu o expresie resemnată de bărbat trufaş, nemulţumit că nu poate să deţină adevăruri complete. Tu fă-ţi treaba, ce-o fi, ce n-o fi, vom vedea… Sper că nu dai înapoi?!

– Domnule director, mă cunoaşteţi de atâta vreme, sunt eu omul care să refuz? E vorba de slujba mea.

– Bine, bine, ştiam eu pe cine mă pot baza, îl expedie Bădilă cu chipul brusc iluminat de parcă scăpase de o imensă corvoadă. (va urma)

(sursa foto: ziarulnational.md)