Adrian Sângeorzan 
Supărare mare
Unele femei îmbătrânesc mai greu. Mai ales cele cu gropițe în obraji. Chiar atunci când li se întâmplă, pentru un timp nu li se vede vârsta pentru că acele fericite adâncituri din obraji par să înghită câțiva ani buni adunați in spate. Felicia avea doar 34 de ani și încă își păstra un aer adolescentin sănătos, deoarece, pe lângă acele gropițe, zâmbea aproape continuu cu ochii. O femeie născută cu o natură bună, care iradia în jurul ei o aură molipsitoare. Când apărea in cabinetul meu schimba atmosfera în câteva secunde, vorbind natural și cu umor cu asistentele de la recepție și cu celelalte paciente, de parcă le-ar fi cunoscut pe toate de când lumea. Cât a fost gravidă am văzut-o venind totdeauna singură, așa ca nu am putut asocia în niciun fel imaginea copilului pe care-l urmăream pe ecograf cu imaginea bărbatului care avea să-i fie tată. Am întrebat-o odată unde e soțul și mi-a spus că lucrează mult și că nici ea nu-l prea vede. L-am văzut doar la naștere. Un bărbat tânăr și subțire, nu prea înalt, cu tatuaje multe pe corp, judecând doar după cele care-i ieșeau de sub mânecile suflecate sau care i se întindeau chiar sus pe gât, ca vârfurile unei vițe de vii pusă pe crescut. Venise din România la trei ani și părea americanizat din cap până-n picioare. Așa cum sunt toți tineri ajunși aici de mici și care nu-și mai amintesc de locul în care s-au născut decât din amintirile plictisitoare ale părinților lor, care continuă să le vorbească acasă într-o limbă aproape străină din care ei mai folosesc doar două-trei sute de cuvinte, care sună și arată ca niște rufe vechi puse la uscat pe o frânghie întinsă între mama și tata. Atât cât ei mai trăiesc.
Felicia s-a comportat la naștere așa cum cred ca s-a comportat în toate situațiile dificile prin care a trecut. Durerile i-au întunecat puțin fața, dar după ce i-am făcut anestezie epidurală adânciturile din obraji i-au reapărut și fața i s-a luminat ca înainte. Știam că așteptase de mult momentul nașterii. Gravidă fiind, în ultimele doua luni îmi spunea că ea deja vorbește cu fetița care sigur o aude și înțelege ce-i spune. Emigrată mai târziu, îi vorbea fetiței românește. ”Să fie limba ei maternă” spunea ea, deși știa bine că nu va fi așa.
În noaptea în care m-a chemat de acasă, mi-a spus că i s-a rupt apa, după care a început să audă fetița plângând-i în burtă. A fost o pauză mare în conversația noastră nocturnă. Fusesem trezit din somn și știrea că un nou-născut plânge în burta unei unei paciente de-ale mele mi-a dat brusc o stare de neliniște. Felicia nu era genul de femeie care să fabuleze. Dacă așa era, iată-mă dintr-o dată într-o situație pe care încă nu o mai întâlnisem și despre care niciun manual de obstetrică nu spunea nimic. Nu puteam să-i spun că vorbește prostii, pentru că știam că un nenăscut poate teoretic plânge în burta mamei, dacă apa e ruptă și în cazul în care, cumva, ceva aer a pătruns în uterul gravid. Un copil nu poate plânge până nu trage aer in piept. Acel aer de dinafară, pe care-l împărțim cu toții după ce ne naștem. Citisem despre asemenea cazuri rare, dar nu auzisem niciodată în cei peste treizeci de ani de practică un copil plângând înainte de-a se naște. Oricum, detaliul ăsta mi-a dat o stare ciudată și am alergat repede spre spital. Nu sunt nici acum absolut sigur că fetița Feliciei ar fi plâns înainte de-a se naște, pentru că, odată ajunsă la spital și pusă pe monitor, nu s-a mai întâmplat nimic anormal. Îi urmăream bătăile fetale pe monitoarele aflate peste tot și totul decurgea normal. De două ori m-a chemat înăuntrul sălii de naștere să aud și eu scâncetele fetiței nenăscute, dar eu nu auzeam nimic. Doar rezidenta care mă însoțea, indiancă, spunea că a auzit și ea. Era o femeie scundă, foarte subțire, originară de undeva din sudul Indiei Ceva auzea Felicia pentru că era copilul ei care încă mai făcea parte din ea. Bărbatul ei, un tip tăcut și retras, părea total indiferent la dilema noastră legată de plânsul fetiței. Cred că era mai tânăr decât soția lui și nu am putut să-mi dau seama dacă tăcerea și răceala lui aparentă erau legate de faptul că era emoționat de moment sau de-o imaturitate pe care o au mulți bărbați tineri.
La un moment dat, inima fetiței a început să bată mai rar și, când am examinat-o, am avut impresia că aud și eu un scâncet venit dinăuntru, ca un ecou dintr-o peșteră îndepărtată. Inima fetiței și-a revenit repede și, după scurt timp, era gata să vină pe lume. Când Felicia a început să se screamă, soțul ei s-a făcut palid la față. Felicia i-a dat drumul la mână și i-a spus să aștepte mai bine afară până se termină totul.
-E prea sensibil! a spus ea înțelegătoare Nu vreau să leșine pe aici și să vă faca probleme!
Felicia a născut ușor și cu zâmbetul pe buze, cum rar poți vedea o femeie născând. Anestezia epidurală își făcuse datoria, suprimând o mare parte din dureri. De cum a ieșit afară, la aer, fetița ei a început sa țipe ca din gură de șarpe. Asistenta, una din moașe și o studentă care era pe-acolo i-au cântat imediat un „Happy birthday to you”, iar Felicia plângea de fericire. Imediat după naștere am vrut să-l chem înăuntru și pe tată pentru a-l lăsa pe el să taie cordonul ombilical, cum se obișnuiește, dar Felicia m-a oprit.
-Lăsați-l sa mai aștepte. Nu vreau să mă vadă așa cum sunt acuma!
Felicia avea încă placenta înăuntru, sângera puțin și urma să o cos, deoarece fusese necesar să-i fac o tăietură mică în zona perineului pentru a nu se rupe mai tare în timpul nașterii.
-Nici nu cred că bărbații ar trebui să asiste la toate astea, a continuat ea. Eu, dacă aș fi bărbat, aș aștepta afară până se termină totul. Păi cum să mai aibă poftă să se culce cu tine dacă văd prin ce treci la naștere?!
Am dat din cap înțelegător. Văzusem și eu situații în care bărbatul fusese aproape silit de familie și soție să vadă totul, deși el ar fi preferat să aștepte afară. Felicia era o femeie înțeleptă și poate că avea dreptate să-și protejeze bărbatul și propria ei senzualitate.
Unele femei vin la un simplu control ginecologic însoțite de bărbații lor și vor ca aceștia să asiste la examenul vaginal, ceea ce mi se pare de multe ori deplasat. Fie că femeia vrea să-i arate bărbatului că ea nu are nimic de ascuns, fie că bărbatul e un gelos destul de primitiv căruia nu-i convine că eu, doctorul care-i voi examina intim femeia, sunt bărbat. Soțul Feliciei nu făcea deloc parte din această categorie.
După ce s-a terminat totul în sala de naștere, I-am privit atent pentru câteva clipe. Fetița sugea lacomă la sân, Felicia zâmbea cu toată fața, el le făcea poze și am a decis că arătau ca o familie fericită.
La trei luni după naștere, Felicia a venit la cabinet să-și pună un sterilet pentru un an sau doi. Nu voia pastile sau altceva hormonal pentru că voia să slăbească. În timpul sarcinii luase destul de mult în greutate, dar nu se prea vedea pentru că era înaltă și puternică. Când fusese foarte tânără făcuse canotaj în România și sportul îi dezvoltase mușchii spatelui și ai picioarelor. ”M-am făcut cât o balenă, nu-i așa?” Nu era deloc așa, dar am încurajat-o cu steriletul care știam că nu îngrașă. M-a întrebat dacă nu e prea târziu pentru un al doilea copil în vreo doi-trei ani și i-am spus că nu e târziu, mai ales ca nu-și arăta deloc vârsta.
-Serios? De câți ani credeți că arăt?
Am spus la nimereală 26 și a părut foarte fericită cu cifra asta.
-Și de ovarele mele ce credeți?
Aici m-a prins pentru că nu puteam să mint și i-am răspuns așa cum trebuie și anume că niciodată nu știm ce vârstă și ce rezerve au ovarele unei femei pentru că unele s-au născut cu foliculi mai mulți altele mai puțini.
-Păi, vedeți! Mama a intrat la menopauză la 43 de ani și asta se moștenește. Așa mi-ați spus acum un an…
Felicia ținuse minte. Adevărul e că fiecare fetița se naște cu un număr finit de foliculi, iar atunci când aceștia se termină, femeia intră la menopauză. Ceasul ăsta biologic e tras înainte de naștere și n-ai de unde să știi exact când se va opri. Mi se părea ciudat să vorbesc despre menopauză cu o femeie care de-abia născuse și care arăta atât de tânără si fericită. I-am spus că trebuie să-i repet testul Papanicolau și culturile cervicale, ceea ce am și făcut. Era o zi mai liniștită și a stat mai mult în cabinet. Mi-a adus o poză a fetiței pe care am pus-o pe perete în galeria copiilor ”mei”, care ocupă un spațiu tot mai mare.
După câteva zile au venit rezultatele și a trebuit s-o rechemăm pentru că unul din teste era anormal. Când a sosit, în aceeași săptămână, pentru prima dată i-am văzut dispărându-i de pe față zâmbetul și gropițele din obraji. I-am explicat despre ce e vorba și i-am spus că Chlamydia e o boală venerică foarte comună aici.
-E cea cu cruci în sânge? m-a întrebat încruntată. Am negat.
-Un fel de blenoragie americană? a mai încercat ea.
-Cam așa, doar că-i o bacterie diferită. Se tratează cu antibiotice.
I-am dat o rețetă pentru ea și una pentru bărbatul ei, care trebuia să se trateze și el neapărat. O testasem cu cinci luni în urmă când era gravidă și atunci nu avusese nimic. Apoi și-a luat, tăcută, fetița în brațe și înainte de-a pleca m-a rugat să-i dau o copie după rezultat. A revenit după două săptămâni s-o testez din nou. Era la fel de tăcută, mă privea cu greu în ochi și părea rușinată de toată povestea. Rezultatul a ieșit bun de data aceea și, când i l-am spus, i-a revenit zâmbetul. Supărarea îi trecuse ca o ploaie de vară.
-El s-a tratat? am întrebat-o.
-Păi cum nu. I-am spus că dacă nu o face îl pocnesc din nou.
-Cum adică, l-ai lovit?
-Așa cum vă spun. De cum am ajuns acasă! I-am dat mamei soacre să țină copilul și lui i-am pus în mână rezultatul cu Chlamydia. Nu știu cât a văzut din el că l-am pus la podea cu un singur pumn. Adică cum crezi tu, nenorocitule, că mă duc eu la domnu’ doctor să-mi crape obrazul de rușine.
-Aoleu! Și el nu te-a lovit?
-N-a avut timp să se dezmeticească. Am mână grea, credeți-mă. Praf l-a făcut. Am sunat-o și pe Chlamydia, că știu cine e, și i-am spus că-i rup picioarele dac-o mai prind pe lângă bărbatul meu. Cu asta am încheiat subiectul, că nu-i cancer, domnule doctor! Doar n-o să ținem supărare și răutate în suflet toată viața!
(sursa foto: copilul.ro)
