Sistemul de învățământ cu „covrigi în coadă”

”Eu mi-am adus din Paris programele liceelor bărbătești și m-am încredințat că acolo n-ai fi putut intra în clasa a III-a, ci numai în clasa a IV-a, căci în clasa a III-a studiele sunt cu mult mai înaintate decât la noi în a V-a …” scria Bogdan Petriceicu Hașdeu către fiica sa într-o corespondență frumos tradusă și concentrată de doamna Jenica Tabacu în lucrarea sa ”O corespondență pentru eternitate”(2016).

Textul pune în evidență nivelul sistemului românesc al anului 1881, de când datează corespondența și trebuie interpretat ca atare, întrucât Hașdeu compara sisteme diferite de învățământ de același nivel (clasa a IV-a franceză echivala cu clasa a V-a românească – în Franța anii de studiu la nivel de gimnaziu se numerotau în sens descrescător).

Dincolo de schimbul de mesaje specifice relației membrilor unei familii obligate de împrejurări să fie separată, există un element predominant al întregii corespondențe: banii necesari asigurării unui trai la Paris, nu tocmai decent, ci mai degrabă la limita eforturilor umane (de a face rost de bani sau de a-i cheltui cu mare strictețe și privațiuni, doar pe necesități stringente). Traiul soției și al fiicei lui Hașdeu în Franța includea chiria unei case (condiționată prin contract de a o mobila aducând mobilă de jumătate din valoarea chiriei pe un an), taxa studiilor (deloc mică în raport cu veniturile lui Hașdeu), cărțile care conform spuselor soției ”sunt foarte scumpe”, apoi hrana și situații neprevizibile cum ar fi taxa unui doctor în caz de boală. Tot acest efort de a studia în străinătate a stat la baza unor ambiții personale a soției și nicidecum a marelui cărturar, cu atât mai puțin al Iuliei Hașdeu, care mărturisea tatălui ” Vrea cu orice preț să plece cu mine la Paris, unde să se stabilească și eu să învăț acolo. Poți să-ți închipui că mie nu-mi convine deloc aceasta”. Opoziția lui Hașdeu este motivată într-o altă scrisoare care relatează cinci motive pentru care nu este de acord cu plecare Iuliilor lui în Franța, dintre acestea două mi se par interesante: ” e lesne a cheltui la Paris sau oriunde 4000 de franci, dar e greu a-i pune la loc …” și ” e imposibil a avea la Paris, sau oriunde aiurea, profesori gratuiți și devotați ca Frățilă, Novianu sau Cosăcescu”.

M-am folosit de informațiile colectate despre familia Hașdeu pentru a reliefa un adevăr: s-a scurs mai bine de un secol de la aceste relatări istorice, dar par încă valabile în zilele noastre.

Diferența dintre povestea de mai sus și realitate este că tinerii români sunt cei care doresc să plece în străinătate și (uneori) mai puțin părinții, iar motivele lor sunt aparent justificate, dar, îmi permit să zic, nedrept interpretate. Cunosc multe persoane care au sau au avut privilegiul de a studia în lume, am discutat cu părinții, cu copiii și, corelând cu informațiile atent filtrate din presă, mi-am format o opinie, care la rându-i poate fi controversată. Aș vrea din capul locului să se înțeleagă că eu nu mă refer la cei care au reușit să studieze în străinătate printr-o bursă oferită în cadrul unui parteneriat cu facultatea de stat din România unde au fost admiși inițial, ci doar la cei care acced direct, pe cont propriu la serviciile unei universități străine. Dintre cei pe care îi cunosc și care au studiat în aceste condiții, foarte puțini s-au întors și lucrează la un loc de muncă bun asigurat, de regulă, prin relațiile părinților, alții nu s-au adaptat sau au renunțat. Motivația des invocată de toți aceștia este ”ce avem acolo nu se compară cu ce este aici” sau ”acolo ne convine mai bine că este un alt nivel al școlii” ori ”în străinătate școala îți oferă perspectiva de a lucra”.

Dincolo de imagine, ”moda” de a studia în străinătate diluează o mare realitate: costul acestui efort – ca să-ți ții copilul la studii trebuie să-ți permiți, dar mai nimeni nu-și pune problema aceasta deosebit de importantă, pentru că mai bine sună o știre de genul ”a fost admis la o vestită universitate din străinătate” decât ”își permite să studieze la acea universitate”! Ideea că ”suntem deștepți și recunoscuți în afară mai mult decât în țară” ne place mai mult, în comparație cu ”ne permitem ceea ce alții nu-și permit”, cu toate că a câștiga bine e tot o formă de inteligență, dar din păcate, nu ne putem lăuda, întrucât modul în care se realizează veniturile la noi în țară este uneori îndoielnic. Mi-am pus deseori întrebarea cum de toți cei care au lucrat toată viața lor la stat și-au permis să plătească studiile copiilor lor la universități celebre – cu cât este universitatea mai cunoscută, cu atât taxa este mai scumpă!

Anul trecut am avut prilejul să particip la o întrunire a Asociației Europene a Femeilor Universitare, în Anglia, unde mi s-a explicat voalat că studenții români își permit să studieze la universități la care englezii nu au acces din cauza taxelor ridicate. La întrebarea ”ce înseamnă taxe ridicate” mi s-a spus de la ”minim 20-30 000 lire sterline pe an”! Deci, unii românași de-ai noștri își permit să plătească un nivel de taxe care pentru un englez de rând înseamnă ”exorbitant”! Teoretic, ar trebui să mă bucur, dar îmi vin în minte statistici care situează România pe ultimul loc în Europa și mi se nasc tot felul de curiozități, așa că mai bine mă opresc, mai ales când îmi explic disperarea unora de a deveni ”oameni de stat” în condițiile în care, probabil, trebuie să-și amortizeze ”investiția în educație”!

Dacă aș merge logic pe algoritmul cheltuielilor lui Hașdeu, cât costă chiria, taxa de școlarizare, hrana, cheltuielile de întreținere a locuinței, abonamentul sau cartela telefonică, materialele de studiu, plus alte cheltuieli neprevăzute, sigur aș ajunge la costuri care depășesc mult întreținerea unui student român în România. Ideea care se inserează pe Internet că ”e mai ieftin în afară, decât în țară” nu mă convinge, nici chiar în condițiile în care tânărul sau tânăra își ia un serviciu part-time – nu mă pot abține să nu întreb: oare a plecat la muncă sau la învățat?

Ceea ce mă intrigă, de fapt, este că atunci când se vorbește despre sistemul de învățământ românesc, acesta este sfâșiat de toți cei care fug de el, inclusiv de cei care îl folosesc cu nonșalanță, solicitând pretenții care afară sunt satisfăcute pe foarte mulți bani, pentru că totul costă, dar nu ne vine a crede.

Faptul că învățământul românesc oferă tot ce poate el, așa prost și meschin, în condiții de gratuitate nu impresionează pe nimeni, în schimb totul devine ”mai bun” în condițiile în care facultatea ademenește printr-un împrumut guvernamental oferit de un stat străin, prin care se acoperă taxa și (puțini văd și câțiva înțeleg) necesarul de studenți – un factor atât de important ca facultatea străină respectivă să funcționeze la standardele promise! Spre exemplu, în Anglia taxa de școlarizare poate fi oferită pe toată perioada studenției, iar restituirea ei se face în condiții financiare bancare (sub forma unui împrumut) care va fi acoperită din viitorul salariu. Eu, ca economist ce pretind că sunt, observ business-ul academic creat cu mare inteligență în această țară ultra-dezvoltată: servicii de învățământ aparent accesibile, absolvenții își găsesc un loc de muncă (neapărat) ca să restituie împrumutului din perioada studiilor.

Deduc că învățământul românesc devine un fel de ” Frățilă, Novianu sau Cosăcescu” de pe timpul lui Hașdeu și atunci ar trebui să-i reproșez că este gratuit și nu-i jupoaie de bani pe cei cărora nu le place gratuitatea. Mă întreb oare dacă s-ar organiza după aceleași principii, și taxa de școlarizare, precum și salariile profesorilor, plus dotările spațiilor de învățământ s-ar ridica la nivelul din străinătate, serviciile ar fi mai bune? Probabil că da, doar că nu ar exista posibilitatea ca absolvenții să lucreze undeva ca să existe o justificare economică a întregului efort! Aici supapa se deschide și devine veriga lipsă care nu poate fi înlocuită nici măcar la nivel de imaginație. Și atunci vorbele lui Hașdeu iarăși capătă adevăr când spunea că ” e lesne a cheltui la Paris sau oriunde 4000 de franci, dar e greu a-i pune la loc …” pentru că în România nu oricine ar putea pune banii la loc ca să-și amortizeze ”investiția în educație”, cu excepția celor ”privilegiați” de soartă sau de ”sistem” și care, paradoxal, se încumetă să studieze la școli scumpe ca apoi să lucreze la stat!

După această relatare este binevenită întrebarea: folosește la ceva învățământul românesc, în condițiile în care unii fug de el ca dracu de tămâie? Aș propune doar un mic exercițiu de imaginație: nu dai nimic, dar ai pretenția să primești! Mergi în altă parte, plătești bani pe care nu i-ai produs pentru că-ți vin de la tăticul sau te înhami ani de zile la datorii și ești mulțumit pentru ce ai primit! O fi corect?

(sursa foto: businessmagazin.ro)