Căprioara albă

Erau odată un împărat și o împărăteasă care aveau un singur fiu, un prinț frumos cum nu mai era altul pe lume. Era viteaz și priceput la toate, iar când râdea, răsărea soarele.
Toate domnițele din împărăție îl visau. Împăratul și împărăteasa își puseseră în gând să-l însoare cu o fată frumoasă și vrednică, fiindcă își doreau tare mult nepoței drăgălași. Dar prințul îi asculta și râdea, nu se grăbea deloc.
– Dragul meu fiu, astăzi primim în ospeție pe fiica împăratului de Purpură împreună cu tatăl ei, spuse împăratul. Ai grijă să fii acasă la prânz!
– Bine, tată. Și prințul plecă, văzându-și de treburile lui. Când se reîntoarse la masă, găsi la palat o prințesă micuță, gătită toată în volănaşe, fundițe, voaluri și bijuterii. Abia putea să stea la masă de împopoțonată ce era și cu greu putea întinde mâna să bage ceva mâncare în gură.
Prințul o privi și zâmbi în sinea lui. Fata nu-i plăcu, era gătită ca o sorcovă din cap până-n picioare. Ba mai mult, cât au stat la masă, ea nu scoase nici o vorbă, de parcă-i mâncase pisica limba, așa că prințul se scuză și plecă repede, plictisit, imediat după ce termină de mâncat.
În altă zi, împăratul și împărăteasa invitară altă prințesă din vecini. Aceasta stătu la masă cocoțată pe cinci perne moi, înfumurată și plină de mofturi, nebăgând în seamă pe cei din jurul ei. Văzând-o, prințul râse cu dispreț și plecă la treburile lui.
Tot așa, prințesă după prințesă, se perindau pe la castel și plecau așa cum veniseră, iar prințul tot fară nevastă rămase.
– Tată, fetele acestea nu-mi sunt pe plac. Mai ai răbdare că se va ivi fata pe care o voi iubi și care-mi va fi soție, spuse prințul.
– Bine dragul meu, răspunse împăratul cu jumătate de gură, așa sa fie! Dar își făcuse obicei să invite la masă fete de împărat din ținuturile învecinate, doar, doar, prințul va alege pe una dintre ele.
În una din zile, prințul plecă într-o călătorie spre hotarul de est al împărăției, să vadă ce nevoi au supușii lui de acolo. Plecă la drum călare pe calul preferat, negru ca abanosul și iute ca vântul, care-l duse printr-o pădure mare cu copaci umbroși. Acolo, prințul se opri să se odihnească pe malul unei ape care susura lin la vale. Și cum stătea lăsându-se în voia gândurilor, ațipi.
Deodată, se auzi un zgomot ușor și când deschise ochii, prințul văzu în apropiere o frumoasă căprioară albă ca laptele, care venise să bea apă de la izvor. O privi cu drag multă vreme.

– Aşa frumusețe nu am mai văzut până acum, rămase uimit prințul. Începu a-i vorbi încet:
– Hai cu mine, căprioară frumoasă, să te duc în grădinile împărătești, unde nu sunt fiare sălbatice care să te sperie și e mâncare bună și pe săturate.
Căprioara se uită spre el cu ochii ei mari și catifelați, apoi se întoarse și dispăru pe o cărare în pădure.
Prințul plecă mai departe, dar toată ziua nu putu să-și ia gândul de la gingașa căprioară care-i căzuse dragă la inimă. Așa că, după ce își văzu supușii și îşi termină treburile, se întoarse pe înserat în aceeași pădure, lângă izvor, sperând că va întâlni iar căprioara.
Stătu prințul în pădure mult și bine dar căprioara nu apăru. Tocmai când se hotărâse să plece spre casă se auzi zarvă mare și prințul se ridică mirat în picioare, privind cum se apropie în goană căprioara cea frumoasă. Ea alerga speriată să se salveze de trei lupi flămânzi. Lupii urlau și clănțăneau cu boturile înfometate în aer, gata să o prindă și să o mănânce. De frică, se ascunse biata căprioară chiar în spatele prințului.
Prințul cel neînfricat scoase sabia din teacă și începu a tăia lupii, care se opriră și dădură înapoi. După ce mai clănțăniră de câteva ori în gol cu ciudă, lupii plecară în pădure cu burțile goale.
– Ei, în seara asta nu mai mâncați cărniță! se bucură prințul. Bine că am fost aici, ca să salvez căprioara. Ia să vedem frumoaso, ești rănită? cercetă el căprioara care se așezase pe pământ gâfâind de oboseală și tremurând de spaimă. Ea stătea cuminte, privindu-l cu ochii umezi . Prințul, văzând că e nevătămată, o luă în brațe și încălecând pe cal, plecă spre casă.
– Gata, nu mai fi speriată, o mângâie el, unde te duc eu, nimic nu-ți va mai face rău, draga mea!
Ajuns acasă, duse căprioara albă pe balconul odăii lui și când o văzu așezându-se liniștită, se culcă. Peste noapte, prințul avu un vis minunat. În vis i se arătă o fată grozav de frumoasă care se apleca deasupra patului său și-i vorbea cu glas dulce ca mierea în timp ce-i veghea somnul.
A doua zi, când se trezi de dimineață, prințul merse să salute pe împărat și pe împărăteasă și le povesti minunata întâmplare, apoi îi duse și le arătă căprioara, pe care cei doi o îndrăgiră imediat.
Prințul merse în grădinile împărăteşti unde făcu un adăpost moale și primitor pentru căprioară. În grădini mai avea fel de fel de păsări, care mai de care mai frumoase și cu glas mai minunat. Gingașa căprioară începu a se plimba liniștită printre pomi. Doar când s-a lăsat seara, cu nici un chip nu a vrut sa doarmă în culcușul din grădina, ci se întoarse să doarmă iar în balconul prințului. Și se obișnui să trăiască liniștită, mângâiată de prinț și la adăpost de lupii din pădure.
Într-o noapte, pe când toată lumea dormea, se auzi vorbă dinspre grădină. Căprioara se trezi din primul somn și ascultă cu atenție. Vorbeau doi oameni cu glas încet. Unul dintre ei era dregător domnesc, celălalt, un om necunoscut.
– Ai vorbit cu bucătăreasa? Vrea să pună otravă în mâncarea împărătească? întrebă străinul.
– Am vorbit, dar nu sunt sigur că va avea curaj, a răspuns dregătorul. Mai bine să le otrăvim apa, din apă vor bea cu siguranță și împăratul și împărăteasa, ba și prințul. Vor muri cu toții și așa voi scăpa de ei.
Căprioara sări speriată când auzi că cei doi se sfătuiau cum să omoare pe împărați. Tot într-o fugă alergă la patul prințului și începu să-l împingă cu botul ca să-l trezească din somn și să audă ce vorbeau oamenii răi. Până se trezi prințul, până ieși în balcon, apoi în grădină, cei doi plecaseră departe și nu se mai auzea vorba lor vicleană. Crezând că e o joacă a căprioarei, prințul merse și se culcă la loc.
Văzând așa, a doua zi, căprioara se mută în umbrarul de afară, unde era așezată masa împăratului și se așeză lângă masă, refuzând în ruptul capului să mai plece de acolo. Când se aduse apa la masă, căprioara se repezi și băgă boticul în vasul cu apă, răsturnându-l și împrăștiind totul pe jos.
– Fii cuminte, draga mea, spuse prințul, mângâind-o. Apoi se ridică chiar el de la masă și clătind cana, o umplu din nou cu apă vie de la fântână. Căprioara răsuflă ușurată că a scăpat de primejdie. Dar și la masa de prânz și la cea de seară, stătu lângă prinț și iar vărsă vasele pline, să fie sigură că nu mai e nici un strop de apă otrăvită.
Seara, după ce prințul merse la culcare, căprioara nu se mai culcă, se așeză în balcon la pândă.
Imediat cum se auzi vorbă de om străin, căprioara merse la prinț și îl trezi.
– Ce e frumoaso, iar nu ai liniște? întrebă prințul zâmbind și mângâind-o.
Dar căprioara, mai trăgându-l cu boticul de haine, mai împingându-l, reuși să-l ducă în balcon. Prințul mai întâi râse de toanele ei și crezu că se joacă iar, apoi începu să fie atent la glasurile care se auzeau, ascultând din ce în ce mai mirat.
– Nu am reușit nimic, spunea dregătorul, fețele împărătești nici nu au gustat din apă. Prințul are o afurisită de căprioară care parcă știa tot ce am pus la cale și care toată ziua s-a jucat și a răsturnat vasele cu apă otrăvită.
Pasămite, vorbeau iarăși oamenii răi din seara trecută.
– Atunci cum vom face? întrebă străinul.
– Mâine, la masa împărătească, vom pune otravă în mâncare. Am vorbit cu bucătăreasa și i-am dat doi saci mari cu galbeni ca să facă bucate otrăvite. Mâncarea nu mai are cum sa o răstoarne pe toată căprioara cea jucăușa. Vor mânca și împărații și prințul și se vor îmbolnăvi. Și vor mânca așa zi după zi și se vor îmbolnăvi tot mai tare și vor cădea la pat, așa că nimeni nu se va mira când vor muri. Alți urmași la tron nu sunt, așa că eu, fiind cel mai mare în rang din împărăţie și singurul din neam de familie domnească, voi deveni împărat. Iar pe tine, dragă nepoate, te voi numi dregătorul meu și mâna mea dreaptă și vom împărți toate bogăţiile din împărăția asta mare.
Auzind așa, prințul se făcu negru de supărare , dar stătu și se gândi mai bine cum să facă să dea în vileag pe ticălosul de mare dregător și pe nepotul lui.
Prinse căprioara în brațe mulțumind lui Dumnezeu că o adusese acasă. A doua zi de dimineață prințul nu mai plecă nicăieri și le spuse împăratului și împărătesei să nu cumva să mănânce fără el, pentru că dorește să le spună ceva important. Invită la masă și câțiva curteni, printre care și pe marele dregător cel viclean.
Când se așezară cu toții la masă, prințul spuse:
– Parcă am văzut un călător străin la palatul nostru. Doresc să știu cine este, îl cunoaște cineva?
Marele dregător, fără a bănui ceva, spuse că străinul este un nepot de-al lui, venit în ospeție din împărăția vecină.
– Păi atunci să-l invităm la masă, spuse prințul și să-l cinstim cum se cuvine, îl așteptăm!
Străinul fu adus imediat la palat și așezat la loc de onoare la masă, chiar lângă prinț. Iar prințul îi făcu cinstea să-l servească primul din mâncarea aflată pe masă. Umplu cu vârf o farfurie și o întinse străinului, spunând:
– Fă-mi cinstea de a mânca primul!
Străinul se făcu alb la față și împinse farfuria cât colo, fără să guste.
-Dar bine mi-ar sta, împărate, să mă ospătez înaintea fețelor împărătești. Nici nu mă gândesc!
Toți cei de la masă se mirară de comportarea lui. Prințul începu atunci să povestească ceea ce auzise el noaptea trecută. Împăratul tare se mai mânie când auzi că dregătorul uneltea să-l omoare ca să-i ia tronul.

– Să vină bucătăreasa care a gătit mâncarea, aduceți-o degrabă încoace! strigă el supărat.
Bucătăreasa sosi în grabă, plângând și smulgându-și părul. Se jura că nu a fost de vină, că dregătorul o obligase să pună otravă în mâncare.
– Gustă, să vezi cât e de bună mâncarea pe care ai făcut-o pentru noi! strigă împăratul.
Bucătăreasa abia puse vârful lingurii în gură și căzu leșinată.
– Aşa deci, la închisoare cu toți trei! Străjeri, acolo să stea și altă mâncare să nu primească, până când nu o vor mânca pe cea pregătită pentru noi! porunci împăratul.
Slujitorii luară bucătăreasa, dregătorul și nepotul și-i aruncară în temnița neagră.
Apoi, cu toții mulțumiră prințului că i-a scăpat de așa necaz.
– Căprioarei trebuie să-i mulțumim, dragă tată. A auzit pe acei netrebnici punând la cale ticăloşia și mi-a dat de veste, spuse prințul. Dar unde este căprioara?
Merseră toți trei să-i mulțumească, dar o găsiră bolnavă și tristă.
Prințul înțelese imediat ce se întâmplase.
– Atunci când a vărsat apa otrăvită, biata de ea a băgat botul în cană și fără să vrea a gustat din apă.
– Biata căprioară, spuse împăratul. Ne-a salvat viețile și împărăția cu istețimea ei, acum e rândul nostru să o ajutăm.
Chemară vindecători din toată lumea să ajute căprioara. Care mai de care o îngrijiră cât puteau mai bine. Iar prințul o veghea zi și noapte, nu se mișca de lângă ea.
– Hai, bea o picătura de apă vie, adusă de mine de la izvor, o îmbie el.
Căprioara gustă puțin și mai prinse puteri. Se uită cu gingăşie în ochii prințului.
– Vreau să te faci bine, spuse el.Te iubesc mai mult decât viața mea!
Și atunci, ce sa vezi, căprioara se prefăcu într-o fată minunat de frumoasă, de rămâneai fără grai când te uitai la ea și începu a vorbi cu glas dulce ca mierea:
– Mulţumesc prințe, mulțumesc că m-ai salvat. Sunt prințesă și am fost fermecată de vrăjitoarea cea rea să mă transform în căprioară și să cutreier prin păduri până când cineva cu inima curată mă va iubi mai mult decât pe sine, ca să mă fac la loc precum eram.
Prințul își reveni cu greu din uimire, apoi luă în brațe pe fata cea frumoasă. Era chiar fata din vis. Împăratul și împărăteasa priveau înmărmuriți de grozăvia întâmplării.
– Eşti minunat de frumoasă și de isteață, prințesă. Și gingașă ca o căprioară, spuseră ei râzând bucuroși și îmbrățișând fata.
Și nuntă mare se încinse. S-au pregătit vinurile cele mai alese și mâncărurile cele mai gustoase și s-au întins mese mari care nu s-au mai strâns șapte zile și șapte nopți. Lăutarii au cântat cât i-au ținut puterile, ba și greierii au cântat până au obosit. Fiecare om din împărăție a mâncat și a băut pe săturate, până ce au lărgit curelele în trei rânduri . Bucătăreasa, dregătorul și nepotul au fost iertați și scoși din temniță, apoi i-au trimis unde-și face soarele cuib.
Prințul și prințesa au trăit fericiți împreună și au fost binecuvântaţi cu copii frumoși și jucăuși, de s-a umplut palatul de râsul și de jocul lor. De bucurie, împăratul și cu împărăteasa au întinerit.
Și uite așa, mai trăiesc și acum fericiți în frumoasa împărăție. Dacă mergeți în ospeție la ei, îi veți găsi și azi!

Desen: Anda Toma