Pasărea de fier

Apa de mămăligă dăduse în foc și ea se uita, pierdută în gânduri, pe fereastra îngustă ce dădea spre grădină. Stătea cu ochii căscați a mirare, cu ulcica plină cu mălai în mâna încleștată și încerca să găsească un răspuns. Nu-i pusese nimeni, încă, vreo întrebare, dar ea știa că, într-o zi, va trebui să dea un răspuns. Ce fusese în capul ei când a găsit-o în pădure? Trebuia s-o lase acolo să zacă răsucită și agățată de cetină până ar fi putrezit și nimeni n-ar mai fi putut să știe ce-a fost… Dar nu! A trebuit ea să lupte din toate puterile slăbite de teamă și grabă ca s-o strângă într-o boccea mare, cenușie, s-o încingă de-a curmezișul cu sforile groase cât degetul, argintii, și s-o târască după ea, până acasă. Degeaba s-a opintit să ridice povara pe spinarea calului cu care urca și cobora aproape zilnic cărăruia ce ducea din Bârzana până hăt departe, pe culmile ce străjuiau Valea Frumoasei.

 A așteptat la marginea pădurii de brad, ascunsă după trunchiul unui copac, să se lase întunericul și să-și mai tragă răsuflarea. Știa că, dacă are s-o vadă cineva cărând povara și împiedicându-se la tot pasul, s-ar fi apropiat de ea, ar fi cercetat-o, ar fi vrut să știe unde, cum și ce a găsit ea în pădure. Până acum a ascultat nepăsătoare zvonurile despre parașutistul misterios care a căzut din cer pe undeva, prin munții Sebeșului, și a dispărut fără urmă. Unii șopteau că, de-ai fi știut unde să cauți, l-ai fi găsit….și ridicau, complice, dintr-o sprânceană, înclinând capul într-o parte. La Jina credeau ei că se ascunde bărbatul, căci războiul încă nu se isprăvise, iar el în foc nu s-a mai întoarce veac! Numai bunul Dumnezeu știe cât l-a ros, ca un vierme ticălos, dorul de casă, numai Domnul știe, care îl scăpase din mare primejdie cu o pânză zdravănă croită dibace în formă de clop.

 ,,Le arde de povești încâlcite, se vede că-s hodiniți!”, bombănea Măria lu’ Catelina, ocolindu-i pe cei care își dădeau cu presupusul în fel și chip despre unde-o fi avionul căzut ori măcar parașuta cu care-și scăpase jinarul viața. Ea însă își vedea de treburile ei de muiere cuminte și harnică. Mai era și năcăjită, lucra dinainte de răsăritul soarelui și mult după ce asfințea, căci Domnul i-a dat șapte copilași cu omu’ ei și de toți căuta să aibă grijă cum putea mai bine, fără să se plângă.

Ajunsă acasă, legă calul în grajd și se uită la pânza parașutei. Unde s-o pună ea bine acum? Era musai s-o ascundă de copii, cine știe ce blăstămății de jocuri scorneau și-ar fi prăduit bunătate de pânză. Socotea să le croiască din ea straie, căci era mană căzută cu adevărat oblu din cer. Erau săraci de-și mâncau de sub unghii și femeia se bucura de darul acesta căci bani ori bucate cu care să cumpere haine atâtor copilași nu aveau. ,,În pod! Acolo trăbă să sui pânza!” își spuse femeia în gând. Acum știa că omului ei trebuia să-i spună, căci are s-o întrebe cum făcuse ea rost de straie noi pentru copii, dar mai ales trebuia să-i spună pentru că singură nu putea sui povara în podul casei. Numai că-și cunoștea ea bine bărbatul și știa că un păhăruț de ghinars  lesne îi slobozea băierile gurii. Și cum se frământa ea așa, cu podul palmei acoperindu-și gura de parc-ar fi vrut să-și pună stavilă vorbelor, nici n-a băgat de seamă că Laie s-a apropiat de muierea lui să vadă ce pustia face ea de-atâta vreme în grajd.

…Sfârâitul apei pe tuciul încins o trezi din visare. Turnă mălaiul în ceaun și prinse a învârti făcălețul. Dar gândurile iar o năpădiră…Se întreba acum dacă nu e păcat de bucata aia mare de pânză ascunsă în podul casei că zace așa, călcată de șoareci și mâțe. Câtă vreme mai trebuia să treacă până s-o scoată și să croiască niște straie copiilor? Așa a sfătuit-o omu’ ei, să lase o vreme să treacă până s-o coboare din pod. O fi trecut destulă vreme? Dar oare să fi putut Laie să-și țină gura la făgădău? Ori s-a slobozit chiar în sara aia, după câteva păhăruțe? Dacă-i așa, degeaba se mai frământă ea atâta. Cum gată toți de cinat, cum scoboară ea pânza și se pune pe croit. Ba are să-i dea o bucată și vecinei, Ioana lu’ Barbu, că tot șapte prunci i-a dat Domnu’ și ei, că pârliți de săraci erau toți bârzănenii după pustia ceea de răzbel! Și ce dacă se duce vorba că a lu’ Catelina a aflat în pădure o parașută?! Războiul era gata acum și jinarul nu mai trebuia să se ascundă, putea răsufla liniștit în casa lui.

 Și vorba s-a dus curând, așa că oameni și muieri au prins a căra de prin pădurile de pe Smida Mare bucăți de duraluminiu din fuzelajul ,,avionului jinarului₺, chingi și curele groase de piele, pânză de in, sfori late cât degetul, tot ce ploaia, soarele și timpul n-au putut distruge din falnica pasăre de fier. Nu era casă în Bârzana să n-aibă în pod măcar o bucată din avionul căzut în munți în toamna lui ’43.

Lenuța lu’ Barbu număra 14 ani și jumătate când bunica ei a încălecat pe cal și s-a dus ea însăși să mai aducă de prin pădure măcar niște sfori ori pânză, că trebuie să mai fi rămas ceva de Măria Catelinii, care, de frică, n-a mai stat să caute. Veta Lucan era muiere dârză, nu se spăria cu una cu două și Lenuței tare i-ar fi plăcut să-i semene. Așa că atunci când tatăl ei o mână singură la stâna din Gura Potecului să ducă vestea morții unui vecin, Lenuța a fost mândră  tare că poate dovedi că-i seamănă bunicii. Numai acum, după 73 de veri, Elena Cutean, nepoata Elisabetei Lucan, se întreabă cu mirare ,,cum nu s-o temut tăicuțu’ să mă trimită el pe mine, o copilă sângură, c-o bâtă ș-un câne, sus pe munte, cale de o jumătate de zi?”. Pesemne că-și cunoștea el bine copila, știa că n-are să-i iasă din cuvânt. I-a arătat în grădină, înainte de a porni la drum, pasul cu care să meargă: ,,nici pre’ iute, să nu te sleiești de puteri, nici pre’ încet, să nu te prindă întunericul în pădure”. Și-a potrivit copila cu plete aurii pasul după cel al tatălui, a apucat strâns sfoara faină tare, argintie ca bruma – sfoară din parașuta jinarului, legată de grumazul câinelui, și a pornit la deal, proptindu-se din când în când în bâta noduroasă. Era dis-de-dimineață și Lenuța urca ,,nici pre’ iute, nici pre’ încet” cărarea prin pădure, până la Coman, apoi până la Stănișoara, și mai sus, în Luncile Prigoanei. Căută cu ochii bradul căzut de care-i spusese tăicuțu’, semn că era pe calea bună. Mult tare nu mai avea până la stâna din Gura Potecului și-și spunea în gând că tare bine le-a rânduit Măicuța Domnului pe toate de nu i-a ieșit ei în cale om rău ori fiară. ,,De-ntâlnești vreun om, i-a spus tata, tu să strângi tare sfoara cânelui, să pui capu’-n pământ și nicidecum să nu ridici ochii la el. Să meri tot înainte și Brâncoveana ț-a fi paznic bun.” Brâncoveana era cățea cuminte, mare și albă, cu ochi blânzi de parcă-ți citeau în suflet. Tare dragă îi era Lenuței lu’ Barbu!

Trecuseră patru ceasuri de când soarele stătuse la mijlocul cerului când Lenuța și Brâncoveana ei au zărit, printre cetini, ocolul în care era stâna. Era vremea mulsului și muierile rânduite băcițe au dat strigăt mare când au văzut-o, căci numai când era bai la vale venea cineva pe neașteptate. ,,La cine-o venit moartea, Lenuță? – La tine, Mărie!”, a dat strigăt înapoi fata. Și Mărie n-a mai scos o vorbă, nici lacrimă n-a curs pe obrazul ei. S-a dus la Domnu’ tăicuțul ei bun și-acum ea are să se coboare în Bârzana să-l privegheze și să-l ducă la groapă. Îndată a lăsat canta cu lapte, și-a legat strâns cârpa pe cap și-a suit pe cal. Nici om rău, nici fiară n-are s-o oprească din drum. Drum greu, în întuneric, a străbătut una cu calul, până la vale, unde-a ajuns în inima nopții, înainte de cântatul dintâi al cocoșilor. Lenuța a rămas la stână în locul Măriei, fata mortului, să mulgă oile și să facă brânza vreme de patru zile. Și la întors, ca să-și alunge urâtul, a prins a cânta cum făcea tăicuțul când mergeau ei doi călare, de la Bârzana în Cărări. Așa fain cânta el atunci încât copilei îi venea să plângă, numai că-i era rușine, și-acum gândea că tare-i fericită că tăicuțul ei trăiește, că-i om mândru și fălos și ea-i semăna la chip și fel.

…Asta-i povestea cu parașuta jinarului și avionul căzut sub Vârfu’ lui Pătru, ajunse din înaltul cerului în podurile caselor din Bârzana. Adică uite-așa, o mândră pasăre de fier ce-nfrunta focul războiului, a fost răpusă nu se știe cum, apoi fermecată de mâna omului, a continuat să trăiască sub noi înfățișări: o roată de scos apa din fântână, cercuri pentru putini, piepteni de păr, suveicuțe, prăsele. Suveicuța argintie, frumos crestată de mâna dibace a lui Ilie, din Șugag, o mai are și azi Elena Cutean, redevenită, preț de-o poveste, Lenuța, copila bălaie a lui Simion Barbu.

Sursa foto: 3.bp.blogspot.com