„În loc să se spele, se dau cu parfum”

GABRIELA ADAMEȘTEANU. În Dimineață pierdută, romanul care i-a asigurat un loc în istoria literaturii române, Gabriela Adameșteanu aduce în prim-plan martorul incompetent. Este vorba de Vica Delcă, o femeie bătrână şi vulgară, care se erijează în cronicar al decăderii unei familii din lumea bună, reprezentate de Yvonne Scarlat. Ea vorbește mult, prozaic-sfătos, evocând cu o trivialitate și o neînțelegere care ne rănesc sensibilitatea faptele unor oameni superiori

Remarcabilă (și greu de explicat) este… naturalețea cu care autoarea interpretează rolul sordidei negustorese.

ŞTEFAN AGOPIAN. Autorul se angajează în scrierea unei proze rafinate, fără să aibă (sau fără să-şi poată valorifica în actul scrisului) cultura literară necesară. El se află în situaţia celor care, în loc să se spele, se dau cu parfum.

GEORGE ALBOIU. De la volumul de debut, Câmpia eternă, publicat în 1968, şi până la cărțile tipărite după 1989, universul poetic al lui George Alboiu s-a schimbat. În spaţiul fabulos şi atemporal de altădată şi-au făcut apariţia elemente ale existenţei moderne, de genul apartament, bloc, bulevard, tren, ciment, telefon, trotuar, bornă, benzinărie. Prima impresie, pentru cine ia act de această transformare, este că s-a pierdut ceva, ca şi cum un vas s-ar fi spart şi esenţa preţioasă păstrată până atunci în el s-ar fi evaporat. Poezia lui George Alboiu, cândva monotonă şi esoterică, a devenit eterogenă şi lipsită de mister.

MIHAELA ALBU. Autoarea – profesor la Catedra „Nicolae Iorga” de la Columbia University şi redactor-şef la revista Lumină lină din New York – scrie comprehensiv şi generos despre M. Eminescu, Al. Macedonski, L. Blaga, T. Arghezi, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Marin Preda, O. Paler, Marilena Rotaru, Gellu Dorian, Eugen Şerbănescu, Octavian Blaga şi alţii. Fiecare scriitor pare sărbătorit, ceea ce este înduioşător, dar şi regretabil, întrucât duce la o uniformizare a valorilor.

RADU ALDULESCU. Succesul disproporționat de mare de care se bucură romanele sale se explică prin fascinația și complexul de inferioritate resimțite de intelectuali față de primitivism. Prozatorul, talentat, dar rudimentar, simulând batjocoritor umilința, le dă de înțeles cititorilor lui cultivați că viața este cu totul altfel decât și-o reprezintă ei. Că existența lor simandicoasă este falsă în comparație cu aceea, autentică, din mediile unde domină promiscuitatea și violența. Iar acești cititori, în loc să zâmbească ironic, chiar îl cred.

IOAN ALEXANDRU. La Tudor Arghezi se simte că retorica poticnită este simulată şi că demonstrează, de fapt, o superiscusinţă. La Ioan Alexandru, ca şi la alţi ardeleni, neîndemânarea este reală, constituind o garanţie a seriozităţii (nu se ştie de ce, dexteritatea pare perfidă). Cuvintele folosite de el sunt mari pietre de râu, inegale şi neşlefuite, care intră într-un zid de cetate.

LASZLO ALEXANDRU. Diatribele lui Laszlo Alexandru sunt coerente, explicite şi energice, dar n-au nici o legătură cu literatura. Autorul practică un raţionalism vulgar, care nu poate sesiza valoarea literară, aşa cum năvodul pescarilor nu poate prinde soarele reflectat în mare.

GEORGE ALMOSNINO. Poezia sa exprimă o copleșitoare oboseală existențială. Personajul liric configurat în poeme face mișcări cât mai puține și își restrânge câmpul de observație la minimum. Din cauza lipsei de vitalitate a poeziei, comunicarea dintre poet și cititor „cade” frecvent.

GEORGE ANCA. Teatru, roman, poezie, din toate există câteva în textele lui George Anca. Problema o constituie însă nu definirea, ci înţelegerea lor. Ar trebui chemat Ion Gheorghe sau un specialist în cuneiforme ca să descifreze ceea ce scrie George Anca: „restrictată patima atma/ crestată în cerul pe sârmă/ exactitatea robiei protective/ proiective elective Ninive” etc. Dar şi mai inteligent, din partea cititorului, ar fi să nu cheme pe nimeni şi să se bucure în singurătate de umorul involuntar al acestor fraze sibilinice.

ALEXANDRU ANDRIȚOIU. Urmând exemplul clasicilor îndoctrinați de Boileau, Alexandru Andrițoiu se străduieşte să scrie pe teme date. Impresia de reluare, departe de a fi dezminţită de poet, este întărită uneori prin declararea surselor. Din această conştiinţă a glosării cărţilor celebre apar irizaţiile de umor. Ca elevii care desenează coifuri de hârtie pe capetele pleşuve ale iluştrilor bărbaţi din istoria literaturii, Alexandru Andriţoiu se amuză să contrarieze pietatea noastră faţă de capodoperele trecutului.

NOTĂ. Din dicționarul Scriitori români văzuți din avion, care apare sub formă de serial în Literatura de azi (cea mai bună publicație literară on-line din România), lipsesc mulți scriitori. De ce? Unii pentru că, din avion, nu se văd. Și alții, pentru că i-am omis eu deocamdată, din motive strategice. Îi voi reintroduce în ultima clipă, înainte de a da cartea la tipar.

Desen de Linu.