Feminitate și feminism

Carmen Firan: Te consideri o feministă?

Ștefania Magidson: Nu sunt o persoană care a investit energie sau eforturi în activităţi care să suţină feminismul, însă eu şi semenele mele care trăiesc în ţări avansate ne bucurăm şi beneficiem de luptele duse de-a lungul ultimului secol de femei inteligente, perseverente şi, în special, curajoase şi cu o conştiinţă înaltă, care au încercat să creeze drepturi egale cu cele ale bărbatului. Cum adesea se întâmplă, interesul în ceva anume, în cazul acesta în feminism, nu mi-a fost trezit când am învăţat despre această mişcare de emancipare la şcoală, însă a apărut întâmplător, în situaţii concrete care s-au ivit în viaţa mea, când aş putea spune că am avut experienţa unor crispări adânci, care mi-au şoptit clar că ceva nu era drept, sau că ceva nu era cum ar fi fost normal să fie. Am înţeles în acele momente de ce unele femei şi-au suflecat mânecile şi “s-au pus pe treabă”, încercând să demonstreze că fiind mult diferite de bărbaţi, sunt însă egale cu ei.

CF: Mişcarea militantă a “sufragetelor” a dus la schimbări juridice concrete în America, şi în 1920 femeile au avut pentru prima oară drept de vot, drepturi civice şi salariale egale cu bărbaţii. Categoric, o revoluţie necesară. Crezi că s-a ajuns cu timpul de la o necesitate la un abuz? Exagerările care au urmat, şi care sunt tot mai evidente în societatea modernă de azi, inclusiv procesele de hărţuire sexuală, au transformat dramatic statutul femeii şi i-au modificat mentalitatea. Mulţi bărbaţi le percep azi ca pe nişte campioane de temut. Crezi că, odată cu emanciparea femeii, s-a creat şi o paradoxală prăpastie între sexe, o competiţie, în care feminismul tinde să înghită feminitatea? Există şi un “macho-ism” feminist?

ŞM: Ce observ în societatea americană în care viaţa mea se desfăşoară este că, după toate avantajele pe care le avem acum ca rezultat al acestor eforturi ca femeia să fie tratată egal, undeva de-a lungul luptei, s-a luat o cotitură greşită: ele şi-au reamintit doar că trebuie să-şi dovedească egalitatea cu bărbaţii, însă au uitat că majoritatea suntem foarte diferite de sexul opus. Femeile şi-au dezvoltat şi perfecţionat calităţile care aduc majorităţii bărbaţilor succes în carieră: obiectivitate, hotărâre, insistenţă demonstrativă, dezbatere verbală, ambiţie, demonstraţii empirice şi raţionale, ba chiar vestimentaţia şi încălţămintea, lăsând să fie înghiţite de timp şi de atracţia faţă de un nou fel de putere descoperită, tocmai graţia, intuiţia, înţelepciunea, magnetismul, senzualitatea, compasiunea, tăcerea şi blândeţea, toate acele elemente ce ţin de feminin şi de feminitate. Personal, în lumea în care funcţionez, sunt de părere că există o mare criză a feminităţii, un curs în care aceste calităţi dispar, precum şi modelele ce întruchipează “Divinul Feminin”. Unii psihologi consideră că Divinul Feminin (reprezentat, se spune, prin semnul de zodiac al Racului) poate exista şi în bărbaţi, ca de altfel şi acele atribute tipic “feminine”. Avem nevoie de aceste calităţi în societate, în familie. Când amândoi partenerii demonstrează atribute bărbăteşti şi singura care menţine în cămin “flacăra feminină” este “bona”, înseamnă că ne lipseşte ceva. Acele calităţi feminine nu sunt foarte “la modă” în ziua de azi, nu sunt încurajate sau apreciate, şi se află tot mai mult pe cale de dispariţie. Avem însă nevoie de ele, de energia pe care le emană.

CF: Care sunt modele feminine/feministe pe care le consideri elocvente?

ŞM: Mă regăsesc în anumite laturi ale lui Anais Nin, care şi-a dedicat întreaga viaţă preocupării de a se înţelege ca femeie şi de a ajunge cât mai aproape de adevăr şi de miezul esenţial a ceea ce ne înconjoară. În Jurnalul ei nota: “Descoperindu-mă, mă simt una din multe, un simbol. Încep să înţeleg femeile de ieri şi de azi. Cele mute din trecut, incoerente, care s-au refugiat în spatele intuiţiei fără cuvinte, şi femeile din ziua de azi, pline de acţiune, copii ale bărbaţilor. Iar eu, undeva la mijloc…”
Sincer, eu trăiesc în sfera mea, separată de aceste lupte. Mi se pare că viaţa mea nu e foarte “la modă”, însă reprezintă ce mi-am dorit dintotdeauna: o existenţă în rezonanţă cu acel “Higher Self” din mine, o viaţă autentică şi care să mi se potrivească indiferent de ce este “au courant” în acest secol. De multe ori am fantezii despre cât de dezamăgită ar fi Oprah, “regina femeilor puternice şi autoritare”, dacă printr-o întâmplare ne-am cunoaşte. Felul în care îmi conduc munca din poziţia mea de preşedintă a unei fundaţii de caritate este caracterizat de o autoritate îmbrăcată în catifea, de intiuiţie, de mult suflet şi de relaţii personale şi sociale de inimă, pe care le cultiv şi le conduc într-un stil foarte feminin. Astea implică fireşte si multă acţiune la nivel fizic, strategie şi organizare, atât în a strânge fonduri, cât şi în a monitoriza programele pe care le-am conceput. Acasă, cu soţul meu, am un alt stil. Mă gândesc la o întâmplare care poate a fost un semn a ce avea să urmeze. Episodul pe care mi-l amintesc este unul care a avut loc pe când aveam nouă ani şi când, împreună cu fetele şi băieţii de pe fericitul maidan braşovean, am decis să ne jucăm de-a indienii. Mi-a fost clar care îmi era rolul şi m-am simţit total în elementul meu jucându-l: i-am încurajat pe băieţi să se ducă să vâneze ursul cel mare din pădure şi să-l aducă în cort unde aveam să-l folosim pentru a supravieţui….Feministele ar interpreta acest lucru ca pe o lipsă de energie, de capacitate, de autoritate şi putere, dar dacă toţi am merge la vânătoare de urşi, cine ar mai aştepta să bandajeze trupul şi sufletul celor răniţi în lupta supravieţurii, cine ar ţine căminul cald, la propriu şi la figurat?

Paralel sunt bântuită şi de exemplele multor femei care sunt conştiente că li se pretinde să joace ambele rolurile, şi sunt întinse la maxim, pe muchia de a plesni la cusături, încercând să facă faţă aşteptărilor societăţii, carierei şi familiei; vorbesc necontenit de extenuare şi îşi caută continuu un echilibru pe care nu îl găsesc, iar faţa şi aspectul lor fizic reflectă acest lucru, chiar şi în pofida intervenţiilor chirurgicale…

CF: Simone de Beauvoir, din câte mi-ai mărturisit una din autoarele tale preferate, alături de Anais Nin, este şi fondatoarea feminismului contemporan. Cartea ei publicată în 1949, Al doilea sex, este o incursiune antropo-sociologică şi teoretică în complexitatea tematicii feministe. În final ea conchide : „Femeile nu trec niciodată mai departe de pretext”… ele „fac inventarul lumii fără a încerca să-i descopere sensul”. Afirmaţii puternice venite de la o femeie puternică, dotată cu forţă de seducţie asupra multor intelectuali care au gravitat în jurul ei.

ŞM: Citind biografiile lui Simone de Beauvoir şi Anais Nin scrise de aceeaşi autoare, Deirdre Bair, unul dintre lucrurile la care m-am gândit a fost rolul pe care chiar şi aspectul fizic al unei femei îl joacă în felul în care ea vede lumea, sau îşi formează teoriile despre viaţă în general. Anais a fost descrisă ca o femeie atractivă, senzuală, misterioasă; urmărind filme cu interviurile ei, spectatorul este confruntat cu o eleganţă în tot ceea ce emană: glasul, mâinile, gesturile, dar mai ales vocea şi cadenţa glasului, oglindite inclusiv în scrisul ei elegant, cu un profund simţ al esteticului, uneori suprarealist. De-a lungul vieţii, Nin devine o maestră într-o neobosită introspecţie a peisajului interior psiho-emoţional şi al erotismului femeii, explorate în special în cele 78 de caiete-jurnal scrise şi publicate de-a lungul a aproape 60 de ani.

Cât despre Beauvoir, înainte să îi citesc biografia, i-am ascultat un dialog pe Youtube şi am fost izbită de o voce stridentă şi cumva spartă, de imaginea unei persoane care nu pune preţ pe gesturi, şi nici pe ţinuta ei în general. Simone este descrisă ca fiind foarte inteligentă de mică, în acelaşi timp stângace, neîndemânatică, dezinteresată de aspectul ei fizic, încăpățânată în a-şi domina prietenele în toate jocurile, în a le conduce tot timpul; tatăl ei îi spunea că “gândeşte ca un bărbat”, şi în eterul familiei a plutit perpetuu grija legată de şansele mici ale lui Simone de a se căsători din cauza lipsei de avere, dar şi aspectului fizic şi felului ei lipsit de tact în a se comporta. De-a lungul vieţii, Beauvoir stabileşte un existenţialism feminist care prevede o revoluţie morală, afirmă că femeile sunt la fel de capabile ca şi bărbaţii de a alege şi de a ajunge într-o poziţie în care să-şi asume responsabilitatea pentru sine şi lume. Ea însăşi a fost un simbol şi un model de feminism. Aceste calităţi foarte diferite cu care aceste două femei proeminente au fost înzestrate le-a influenţat teoria despre rolul femeii şi mă întreb dacă în cele din urmă nu reprezintă ele chiar simbolul acestor noţiuni, de “femininitate” şi “feminism”? Nin se îndepărtează spre sfârşitul vieţii de mişcarea feministă (lucru oricum adesea contestat de alţii de-a lungul vieţii ei), în timp ce Simone de Beauvoir este considerată, mai ales în mediul academic, “mama post-1968 a feminismului”. Cred că aceste două personaje reprezintă două căi puternice, originale şi foarte diferite de a explora statutul şi rolul femeii.

Imagine cover: Anais Nin (sursa foto: metropotam.ro)