Înaintea unui drum

Telefonul sunase fix la 14 şi 23 de minute, undeva, la etajul nouă al blocului de pe strada Cărămidarilor colţ cu Fântânele. În depărtare, pârtia cenuşie a bulevardelor, antenele înfipte ca nişte săgeţi în albastrul nesigur al primăverii, prăpastia înălţimii, parcurile – inegale pete de cerneală neagră-verzuie împrăştiate dintr-un toc scuturat cu nervozitate. Pretutindeni, pâcla joasă, fluidă, aparent banală şi inofensivă: gaze de eşapament, praf, răsuflarea obosită a milioanelor de oameni, ghearele stresului, într-un cuvânt frăgezimea puhavă a unui bolnav uriaş, îngropat între betoane şi sticlă; ici-colo, stropi de ţiglă decolorată, tablă roşie ca sângele, gudron coşcovit la periferii. Un oraş neputincios şi stoic ajuns în pragul sinuciderii sau al unui cataclism natural; mai sus, aproape de norii răzleţi, stătea suspendată un fel de aşteptare.

Întins în mijlocul patului, George Nechita moţăia cu un braţ întins pe lângă trup, iar cu celălalt îndoit sub ceafă; gura uşor întredeschisă şi pleoapele destinse lăsau impresia că ar dormi profund. Fals. În clipa în care ţârâitul dezmembră liniştea pereţilor, bărbatul sări ca ars, apucând cu mâna mare, lipsită de fineţe, receptorul înfipt în ebonita neagră. Doar în chiloţi, cu picioarele desculţe prin mocheta verde-pal, asculta înţepenit vocea de la capătul firului…

Angajat de ani buni la Căile ferate, Nechita căpătase acel reflex propriu persoanelor obişnuite să lucreze cu măsura timpului, care, cu sau fără motiv, privea şi reţinea cu paranormală exactitate cifrele de pe cadranul ceasului. Relaţia om-preocupare exagerată pentru meserie şi implicaţiile ei căpătase aspect de manie; cifra iniţială, 14.23, adică orele 14, 23 de minute şi 3 secunde, încă dansa halucinant prin faţa ochilor, ce e drept, fără nicio relevanţă, fără niciun câştig de sens. Clipa. Declicul. Imprimarea pe scoarţă.

Gara, trenurile, şuieratul locomotivelor, mirosul de unsoare amestecat cu cel de metal încins, aburul dulce ieşit de sub pântecele garniturilor, aglomeraţia de pe peroane, oameni, cuvinte şi mai ales graba, acea grabă halucinantă, îl mobilizau; glasul nazal al femeilor care anunţau la microfoane sosiri şi plecări, senzaţia puternică de graniţă invizibilă, acel repetat „însoţitorii sunt rugaţi să coboare din vagoane”, senzaţionalele nopţi de vară cu deplasări masive spre mare sau munte îi dădeau frisoane; iar dâra de parfum în trena unei femei elegante, clipa magică în care balaurul de fier se punea greoi în mişcare, o mână sau o batistă fluturată în urma unui geam încă deschis, ei bine, toate acestea îl făceau fericit; reprezentau sensul vieţii lui George Nechita, cel mai cunoscut şi privilegiat însoţitor al vagoanelor de dormit.

Garsoniera în care locuia singur era doar vizuina în care îşi păstra lucrurile – puţine, dar de calitate –, iar după lungi şi obositoare deplasări pe cântătoare şine de cale ferată, se abandona orelor neîntrerupte de somn, profund şi liniştit. A doua sau a treia zi, după cum îi cădea tura, odihnit, ras la sânge, cu o uşoară briză de deodorant masculin – că doar nu călătorea cu navetiştii – se prezenta în gară pentru a lua în primire vagon-lit-ul ataşat la cursa disperată şi hodorogită a timpului. Era momentul în care simţea că întinereşte, sângele îi vibra în braţe şi coapse, la fel ca înaintea unui concurs de atletism; se umfla plin şi încăpător de atâta viitor necunoscut.

Fără să fie sclipitor, avea o inteligenţă instinctual pozitivă, făcând lucrurile să se mişte în coordonate pe care nici el nu le putea stabili sau descrie prea amănunţit, pentru că totul se petrecea mai întâi pe dinăuntrul său, şi abia după aceea, cu puţin noroc, se derula cu o naturaleţe căreia nu avea cum să i se vadă cusăturile. Fanatic al punctualităţii şi corectitudinii, colegii şi toţi angajaţii Gării îi spuneau „Zeiss”, poreclă pe cât de măgulitoare, pe atât de percutantă. Nu se ştia cui îi venise prima oară în cap formula ironic-apreciativă, dar câte meandre însorite purta acest apelativ în creierul lui Nechita… „Zeiss a fost un neamţ pe cinste, cine n-a auzit de lentilele Zeiss?! Îi sparg pe mucoşii ăştia tineri care habar n-au! Perfecţiune, mă, perfecţiune!” – îi apostrofa în gând cu aceeaşi veselă trufie pe cei care, juni şi proaspăt angajaţi, îl strigau „domnu’ Zeiss” sau „nea Zeiss”. Odată cu trecerea timpului ajungeau, sub puterea exemplului şi a obişnuinţei, doar la Zeiss, pentru că, oricum, nu s-ar fi periclitat nici echilibrul pământului, nici al lui George Nechita.

Acest bărbat mare şi cumsecade era convins că nimic în jurul său nu se putea întâmpla fără el: capacitatea unui ins concentrat de a face faţă unui timp concentrat. El, cel dintâi în timp, el, cel dintâi la timp. Nu altul îi trăia viaţa! Faptul că îşi asuma responsabilitatea unui grup de oameni ce i se încredinţau cu trup, suflet, bagaje, secrete, bani şi câte mai posedă fiinţa omenească într-o călătorie – deci soarta lor în mâinile lui – îl ducea cu gândul la un pilot de cursă lungă, aflat la manşa unui Boeing gata să navigheze peste mări şi ţări. Se simţea de parcă ar fi fost arhanghelul păzitor!

În ziua aceea, la orele 14 şi 23 de minute, când ridicase receptorul, şi-a dat seama imediat că nu e o voce cunoscută. În timp ce asculta, ochii încercănaţi, ca ai multor oameni care muncesc noaptea, rămăseseră fixaţi pe posterul înrămat de deasupra mesei: oceanul, plaja, palmierii ca smaraldul, şi mai ales fata care ieşea din azurul apei doar în bikini şi cu o cămaşă transparentă, udă, mulată pe sânii frumoşi, cu sfârcurile bombate de răcoare. Ceva atât de mişcător, cald şi sentimental… Foame de spectacol sau banală compensaţie contra singurătăţii? „Singurătate?!”… Nu simţise niciodată că ar fi singur; atunci de unde până unde această idee „filosofică” ce i se năpustise în cap tocmai acum, în plină năuceală?

La celălalt capăt al firului, o voce bărbătească, nemaiauzită până atunci, se rostogolea când sleită şi nesigură, când hăituită de ceva. O voce rece, fără inflexiuni, când logică şi precisă, când ironică, sau, fără voie, înfrântă; cu defect de pronunție, şuierătoare şi interdentală, părea mai curând o înregistrare, o casetă ori un CD, ceva neuman:

– Ascultă, Nechita George, diseară la orele 18 să fii în gară acolo unde te prezinţi de obicei înainte de plecare în cursă. La garnitura 634 pe ruta Bucureşti – Budapesta – Viena va fi ataşată speciala, ştii foarte bine despre ce e vorba… O supercomandă, cineva care nu vrea şi nu poate să îşi divulge identitatea. Ai fost ales de cea mai puternică şi faimoasă forţă a transporturilor feroviare să joci rolul de gazdă şi însoţitor al pasagerilor care vor călători în această noapte la vagon-lit. Nu vorbi cu nimeni, nu întreba nimic! Confidenţialitate de gradul zero. Repet, cu nimeni şi nimic… de altfel… ar fi inutil. Nu pui întrebări şi nu răspunzi decât dacă ţi se va cere, îţi faci numai datoria! Nu întâmplător, după multe deliberări, atenţia s-a focalizat asupra ta, maniacul, blândul, răbdătorul Nechita, „Zeiss-ul” tuturor gărilor lumii! Bagi de seamă cât de important eşti? Hâr, hârrr… mârâi vocea ca pe un prundiş scârţâitor. Ai mare grijă, Nechita, că nu-i de joacă, ştii cum stau treburile cu speciala… Dacă misiunea nu va fi dusă la capăt aşa cum trebuie, ne pulverizăm cu toţii! Pricepi? Cu to-ţiii!… Mă întreb dacă eşti în stare să înţelegi cât de grav poate fi… încheie vocea cu o intonaţie neechilibrată, de parcă i s-ar fi pus frâna. Adieu! Adieu, Zeiss.

– Alo! Alo!… încercă să câştige timp, însă la celălalt capăt al firului numai liniştea rămăsese deschisă.

Puse receptorul în furcă încet, ca şi cum cineva îl putea vedea sau auzi şi, ca după o lovitură în piept, îşi dădu drumul pe canapea. Ochii îi erau uscaţi, buzele strânse, respiraţia accelerată; vocea îl aruncase într-o mare derută. Era prima oară când cineva necunoscut îi dădea o poruncă atât de contradictorie şi plină de echivoc, o poruncă ce-l îmbrăţişase ca muşchiul verzui ce acaparează sistematic un copac falnic. La viaţa lui se mai confruntase cu porunci, unele alterate, altele necesare şi obligatorii, ca cele din armată, însă ceva care să-i răvăşească într-atât minţile nu i se mai întâmplase. „Răbdare, răbdare şi calm,” repeta în gând ca o rugăciune.

Tulburat, se ridică brusc şi se privi în oglindă. Expresia i se schimbase şi devenise foarte palid. Îşi răsuci capul pentru a se destinde, dar continuă mişcarea până simţi că ameţeşte; cruciuliţa de aur ce o purta la gât sclipea şi ea după cum pica lumina. Superstiţios din fire, bărbatul fu cuprins de o neplăcută, irepresibilă stare premonitorie: cineva obscur îl cunoştea pe dinafară, îi stăpânea viaţa cu bune şi rele, îi încifra existenţa în perspectiva unui posibil pericol.

Începu să se plimbe prin cameră, mutând pe umerii fiecăruia dintre cele patru scaune sacoul vişiniu, pregătit în vederea călătoriei. N-avea astâmpăr. Nu-şi găsea liniştea. Ca să nu mai vadă cât de încet se mişcau acele pe cadran, întoarse ceasul de pe noptieră cu faţa la perete. Undeva, în spatele minţii, gândurile se încâlceau şi se descâlceau fără niciun rezultat: de unde amestecul acela de normalitate şi primejdie, de firesc şi halucinaţie, de construcţie şi demolare? Apoi ironia vocii, ironia ţintind calităţile sale fundamentale, „blândul, răbdătorul”, dar şi „maniacul”, adică ceva în neregulă, ceva în plus, ceva în minus…

Pe fundalul tăcerii de după-amiază, vocea se făcea încă simţită din tavan, de pe pereţi, din ţevăria blocului, un fel de igrasie detestabilă, o pânză cleioasă a unui păianjen uriaş.

Şi totuşi, ce e o voce? Mare lucru! – săltă Nechita din omoplaţi, străduindu-se a minimaliza cât de cât impactul convorbirii – ce convorbire! – mai bine zis un monolog refulat prin pâlnia telefonului. Neidentificabilă, o voce poate fi percepută din multe unghiuri de vedere, depinde de privire şi efect; cum ar fi, de exemplu, o farsă, cineva ranchiunos, care sub umbrela anonimităţii recurge deliberat la acest soi de laşitate, să se pună de acord cu propriile neputinţe; sau o mică greşeală din neatenţie, e de-ajuns o cifră inversată şi totul o ia razna; ori pur şi simplu o eroare tehnică, o atingere, o inexplicabilă interferenţă în eter.

Bine, bine… reveni Nechita la probe care nu acceptau subterfugiul – dar vocea îi rostise numele întreg, cunoştea numărul de telefon, ştia când şi unde se prezintă la slujbă… Ce să mai vorbim de specială, asupra căreia plana un mister mai ceva ca la FBI. Poftim de te mai descurcă într-o asemenea situaţie! Nu, nu era de joacă! Privi ceasul de la mână, era aproape trei şi timpul trecea, timpul care pentru el însemna doar acţiune cu rost, nu confuzie şi frământări.

Ca să tragă totuşi o concluzie inteligibilă, încercă să refacă în minte frazele rostite de voce, simţea mai tare ca oricând oboseală şi ceva inaccesibil, lucruri necurate care-i scăpau de sub control. Ţinea minte aproape fiecare cuvânt în parte, toate modulaţiile reci, precise ori vlăguite, şi îndeosebi, ironiile… Un amalgam greu de definit, cu zeci de variante, însă nimic precis, ba din contră, zeci de sensuri reale sau fantasmagorice şi nicio explicaţie-minune care să-i liniştească sufletul. Nu! Nu avea de-a face cu o glumă ori cu toanele cuiva pus pe şotii. Una peste alta, vocea camufla în spate, cu vădită intenţie, lucruri mult mai primejdioase la care, vrând-nevrând, trebuia să participe. Sau cel puţin să asiste şi să le facă faţă! (va urma)

(sursa foto: lemonde.fr)