Vise și închipuiri

De când mă știu, mi-au zburat tot felul de păsărele prin cap. Vise și-nchipuiri. De exemplu, când mergeam la Cioroiași, mă culcau în camera cea mai frumoasă. Seara, adormeam greu. În patul uriaș, din lemn de nuc, pe salteaua tare, învelit în plapuma de mătase, stăteam ca o perlă strălucitoare în cochilia sa și mă gândeam la câte-n lună și-n stele. Ascultam în fiecare seară greierii țârâind și mă treceau fiorii („E semn rău s-auzi greierii”, îmi spunea mama-mare, „moare cineva!”), ba chiar m-apuca tremuriciul. Apoi, oricât îmi dădeam silința să nu se-ntâmple astfel, mintea îmi ajungea și se oprea la același subiect – gaura neagră, rotundă, din perete (un banal orificiu pentru burlanul unei mașini de gătit, dar eu habar n-aveam asta atunci): prin ea eram sigur că o să se verse în cameră tot întunericul nopții, o să curgă peste mine ca apa murdară și-o să mă-nece. Sau or să iasă de acolo tot felul de păsări negre, de zmei și de spâni. Și ființele astea trebuie să-și ducă zilele pe undeva și ce loc e mai potrivit decât gaura neagră care, da, da, e chiar poarta ce duce, pe un drum ascuns, în țara lor; și dacă ele vor să vină la mine, în țara mea, tocmai prin gaura neagră or să se arate la față, îmi ziceam. Și îndată, mă întrebam cu inima gata să-mi sară din piept cum am să mă descurc când voi da ochii cu ele. Îmi făceam curaj și, pentru războiul cu ele ce avea să urmeze, imaginam deznodăminte favorabile mie, dar nu eram deloc convins că așa va fi. Mult mai simplu ar fi fost să-l rog pe unchiul Nelu să acopere gaura aia cu ceva, dar n-o făceam, mi-era rușine să recunosc că mi-e frică. Imaginativ și prăpăstios eram!

Cât despre vise?!… Vai, câte vise mi-au ieșit din tărtăcuță: dădeam cu ele ocol pământului de câteva ori, pavam cu ele lumea! În primii ani, visele erau simple și inspirate strict de diverse situații date: de pildă, visam concret, visam cum s-o impresionez pe fata de care eram îndrăgostit în momentul acela. Așa s-a întâmplat cu Mariana: eram printr-a doua sau a treia primară, într-o seară, la cinematograf, în sala mizeră, ea nu mă băga în seamă, nu vedea nicio diferență între mine și ceilalți băieți, iar eu visam că o să țâșnesc de pe scaunul meu ca și cum aș fi avut arcuri sau aripi și o să plutesc deasupra tuturor, o să mă prind de barele metalice orizontale din plafonul arcuit, o să sar cu ușurință, dându-mă peste cap, de la o bară la alta, și ea o să mă observe în sfârșit și o să i se topească inima după mine.

Cu timpul, visele, închipuirile s-au rafinat și le-am trecut în poezie. Amintesc vreo câteva, care mă obsedează: Visez că sunt închis într-un diamant și diamantul e însuflețit, doarme. Visez că mă prăbușesc în gol, iar eu sunt deopotrivă și cel care cade, dar și spațiul în care are loc căderea. Visez niște furnici care au desfăcut în fărâme infinitezimale cetatea Ierusalimului și vin s-o reclădească în creierul meu. Visez elefanți care duc în spate, pe un câmp pustiu, cadavrul unui vis enorm. Visez un cuvânt care se prăbușește din slăvi și mă face praf și pulbere cu universul meu imediat cu tot. Visez o scară lichidă. Visez niște îngeri care se ivesc aici luminoși, iar peste câteva ceasuri se preschimbă în făpturi întunecate. Visez alt înger care are laptop și scrie încontinuu ceva. Visez că o făptură imensă, infinită chiar și transparentă își ține ochiul lipit de geamul casei mele și mă privește cu bunătate. Visez că eu însumi curg și am maluri ca un râu. Visez că se rostogolește un zar colosal cu șase înscris pe toate fețele (și șase înseamnă moartea). Visez că inima a luat-o înaintea trupului și trupul aleargă singur. Visez că am murit și, din neființă, mă uit la mine cum, dedublat, încă viu, mă mișc prin lume, mă uit parc-aș citi o carte. Visez că mă spulberă un vânt sosit din trecutul meu. Visez că tăcerea, ca o avalanșă, ne îngroapă definitiv, cu încetinitorul. Visez că aud cum lumina își face loc, își sapă albie în trupul meu.

Dar visele și închipuirile naive de la început n-au dispărut. Ele s-au adunat într-un singur vis, într-o singură închipuire. Nu e despre bogăție, nu e despre întoarcerea tinereții, nu e nici despre vreo femeie (la acest capitol, cred că mi-am trăit visul…). Visez, încă mai visez să scriu o carte nepieritoare. Ceea ce, probabil, nu e departe de visul meu din copilărie, atunci când mă imaginam plutind, cu aripi sau fără, pe plafonul sălii de cinema „Arta” din Calafat, de dragul Marianei.

(sursa foto: missysparrow.wordpress.com)