Emil Brumaru 
Aveam o muză. Ea se supărase.
Nu mai prăjea-n tigăi pești fără oase,
Nu mai voia în pat să stea de-a-ndoase,
Și-a luat oglinda, rujul și plecase!
Și am rămas să sufăr lîng-un cufăr
Plin tot cu chiloței din flori de nufăr
Și cu sutiene mari din crizanteme
Căci sînii ei erau ca două steme
Municipale, avînd turnuri cu crenele
În bătăliile duse cu mine, grele,
Și oh!, ce nostalgie și durere,
Cu fel de fel de rupte portjartiere
De care atîrnau ciorapi cerești
Ce-ți luau gîndirea numai de-i privești
Și băsmăluțe roz, cu monogramă,
Prinse în chica ei de dulce poamă
Cu cîte-un riți-piți, cîte-o clamă
De aur, de argint sau chiar de cuarț,
Lacuri de ojă, piepteni cu dinți sparți,
Pantofi cu toace fundul să-i înalți
Cînd sprijinită-i de pereți sau garduri,
Rimeluri cu sidef, pudre și farduri
Și alte zeci și sute, mii de fleacuri,
De-mi trebuiau, ca să le număr, veacuri…
Dar eu plîngeam cu mințile-n neștire,
Lipsit de-a pururi de celesta ei simțire…
(sursa foto: respir-art.blogspot.ro)
