„Topîrceeaanu? Minoor!…”

Daniel Cristea-Enache: Cenzură dură din 1948 pînă la începutul anilor ‘60, autocenzură, cum spuneți, în intervalul 1965-1989, apoi, după 1990, lipsă de cenzură (la propriu și la figurat)? Cu variațiile, hibridizările și excepțiile de la o anumită regulă pentru fiecare segment istoric, aceasta credeți că a fost regula?

Ce preț ați fi fost dispus să plătiți epocii dacă ați fi debutat cu zece ani mai devreme? Și cum îi priviți pe marii critici afirmați în perioada interbelică, de la Călinescu la Vianu și de la Cioculescu la Streinu, în evoluția lor (nu aceeași la toți și nici lineară în cazul fiecăruia dintre ei) de-a lungul primului deceniu de socialism real românesc?

S-a vorbit destul de mult, după 1990, despre colaboraționismul unor intelectuali români, cu circumstanță agravantă pentru cei care, ca Sadoveanu sau Călinescu, fuseseră foarte bine receptați în epoca democratică interbelică. Ei ar părea mai vinovați, moralmente, decît tinerii crezînd sincer în comunism, precum Radu Cosașu, și care au făcut realism socialist din convingere, nu din calcul.

Care erau, în opinia unui critic al cărui debut publicistic s-a sincronizat fericit cu începutul liberalizării (sau măcar al destinderii ideologice), opțiunile criticilor din generația post-maioresciană anterioară?

Nicolae Manolescu: Nu știu cum m-aș fi comportat. Chiar nu știu. M-a amuzat odată un răspuns al lui Marin Sorescu, la o întrebare asemănătoare, cum, adică, de n-a făcut compromisuri în anii 1950. Sînt sigur că ți-l amintești: dacă eram prea mic! Nu mă consider neapărat un om curajos, mai ales sub raport fizic. N-am idee cum aș fi reacționat la o anchetă a Securității sau la tortură. Dumnezeu m-a cruțat. Nici nu știu dacă o astfel de reacție e neapărat una individuală, dacă nu cumva ține de natura umană, de niște limite obiective, nu subiective. Am să-ți dau două exemple opuse, chiar dacă risc să-i dezamăgesc tocmai pe cititorii mei cei mai fideli, fiindcă am mai povestit întîmplările.

Cînd lucram la teza de doctorat, Ș. Cioculescu, coordonatorul tezei, mi-a relatat ce i s-a întîmplat după ce a fost arestat Vladimir Streinu, bunul lui prieten. A primit vizita a doi ofițeri de Securitate în civil, care, foarte deferenți, l-au poftit să-i urmeze pentru a da o declarație. Pe drum și apoi, așteptînd într-o cameră cu două scaune și o masă și-a spus și respus în sinea lui cum îi va lua apărarea prietenului său, cît de stupide sunt acuzațiile care i se aduc și așa mai departe. S-a făcut ora prînzului și și-a închipuit că-l uitaseră. Avea un început de ulcer și a început să-și simtă stomacul. Trebuia să mănînce și să-și ia pastila. S-a făcut cinci după masă și tot nimic. Suferea de palpitații și nici pastila pentru inimă n-o avea asupra lui. O durere binecunoscută în piept, spaima… Bref, cînd a apărut unul din ofițeri și l-a trimis acasă, sub cuvînt că fuseseră prinși cu o mulțime de probleme și nu avuseseră timp de el, dar că-l vor reconvoca, era, bietul de el, atît de înfricoșat că va muri de inimă, încît, mi-a mărturisit, era gata nu numai să-l „toarne” (nu țin minte ce cuvînt a folosit, „a turna” nu intrase încă în limbajul cotidian cu sensul de azi) pe Streinu, dar să-și omoare propria mamă. Ai înțeles la ce poate duce cea mai soft dintre torturi?

Exemplul opus l-am descoperit în memoriile lui Ion Diaconescu, fostul lider țărănist, un om cumsecade și care, în tinerețe, dovedise mult curaj, ascunzînd-o într-o comună argeșeană pe soția lui Ion Mihalache, după arestarea acestuia. În carte, povestește cum îl va întîlni pe Mihalache în închisoarea de la Rm. Sărat, unde fusese transferat el însuși de la minele din Cavnic, ca urmare a evadării unor deținuți politici pe care o descrie foarte sugestiv Ion Ioanid în Închisoarea noastră cea de toate zilele. La Rm. Sărat deținuții comunicau greu între ei, date fiind zidurile groase, ușile de metal și izolarea. A auzit la un moment dat o voce puternică de bărbat în vîrstă strigînd (reproduc din memorie): „Sînt Ion Mihalache. M-au vizitat Petru Groza și Mihail Ralea cu promisiunea că, dacă îmi declar adeziunea la comunism, voi fi eliberat. Am refuzat, deși știu că voi fi omorît în bătaie.” Și a fost omorît în bătaie. Dacă toți românii epocii aceleia ar fi avut tăria de caracter a lui Ion Mihalache, tancurile sovietice s-ar fi dovedit neputincioase. Uneori nici tortura hard nu poate înfrînge un om. Ce ar mai fi de spus? N-am habar ce aș fi făcut dacă mi se striveau degetele sau eram lovit peste testicule. După cum n-am habar ce reacție aș fi avut, dacă aș fi fost amenințat sau dacă doar mi s-ar fi dat a înțelege că, bunăoară, i se poate întîmpla ceva fiului meu. O să-ți povestesc altădată cum a reacționat fiul meu, pe la 23-24 de ani, speriat că mi se poate întîmpla mie ceva.

M-ai întrebat despre marii critici interbelici. La început n-am văzut legătura cu întrebarea dinainte. Acum văd una sau fac eu o legătură, nu știu. I-am citit din studenție, de cunoscut personal, i-am cunoscut în anii 1960. Ei erau născuți în jurul lui 1900, ca și tatăl și mama mea, generația noastră, în anii 1930 și începutul anilor 1940. O distanță considerabilă. Trecuseră toți de 60 de ani, cînd am avut ocazia să-i întîlnesc în carne și oase. Primul a fost Tudor Vianu, care ne-a ținut un curs de literatură comparată în, cred, 1959, apoi, G. Călinescu, în 1964, deși fusesem prezent înainte la toate cursurile lui „onorifice”, ultimul, Vladimir Streinu, patru-cinci ani mai tîrziu, între ei, cel pe care l-am cunoscut cel mai îndeaproape, Ș. Cioculescu, pe care l-am avut șef de catedră și, cum am mai spus, coordonator al tezei de doctorat.

De fireștile diferențe dintre noi, tinerii critici, și ei, bătrînii noștri maeștri, îmi voi da seama mai tîrziu. Deși oarecare semnale, ca să zic așa, am avut din partea lui G. Călinescu. Am fost la el acasă, dus de G. Ivașcu, de trei ori. Eram copleșit, nu știam ce să fac cu mîinile, dacă să mă așez sau să rămîn în picioare lîngă ușa de intrare, neîndrăznind să arunc nici măcar o privire furișă spre rafturile doldora de cărți, darămite să scot o vorbă. G. Călinescu era un adevărat spectacol. Știam asta de la cursurile lui din amfiteatrul Odobescu. Dar acum eram la el în casă, patru-cinci persoane. Mi s-a adresat la un moment dat ca să-mi spună că m-a citit și să-mi recomande, pronunțînd ardelenește, „ștudiu, mult ștudiu”.

Am asistat și la o scenă mai puțin plăcută. Era de față Al. Săndulescu, proaspăt debutant cu o monografie Topîrceanu, pe care i-a oferit-o cu dedicație. Drept normală mulțumire, Călinescu i-a administrat (acesta e cuvîntul) o mică lecție de critică (reproduc din memorie), pe tonul acela al lui, cîntat, cu suișuri și coborîșuri, pe care am încercat să-l descriu în Contradicția lui Maiorescu: „Topîrceeaanu? Minoor, om care purta toocuri ca să pară mai înaalt și căruia îi plăceaa să se admire în ogliindă. Socialismul are nevooie de pooeți cu aripi mari, avîntaați, generooși, nu de solipsiști ca Topîrceeaanu.”

Îți dai seama cum s-a simțit bietul Săndulescu. Am fost atît de jenat că era cît pe ce să spun o necuviință. Nu mai țin minte celelalte întîlniri. Relațiile personale dintre noi s-au rupt cînd am scris o cronică despre volumul de poezii și alta despre ediția a doua a Scrinului negru. I-a trimis lui Ivașcu o scrisoare (un fragment a apărut la „Cronica optimistului” din „Contemporanul”) în care mă făcea cu ou și cu oțet. Un motiv era faptul că spusesem despre poet că „face caz” de nu mai știu ce, că pozează în romantic… avîntat, nu?, el fiind din contra un spirit clasic (îmi stătuse pe limbă clasicist). Al doilea era că afirmasem din prima frază a cronicii la roman că autorul „are o anumită propensiune spre grandios”.

Astăzi aș fi zis înclinație, dar pe Călinescu l-a supărat altceva. Îi scria lui Ivașcu: „Sînt unii tineri critici, care n-au trăit pe vremea aceea și care cred că eu exagerez în imaginea despre odiosul regim burghezo-moșieresc”. Ivașcu mi-a explicat că s-a temut să nu i se reproșeze, ca la ediția întîi, că nu e suficient de sever cu trecutul. Am rămas cu gura căscată. „I-e frică, domnul meu”, mi-a spus Ivașcu. „Frică? Lui Călinescu?”, am întrebat uluit. Ei bine, da, după ce pățiseră în anii 1950, criticilor generației lui Călinescu pe care i-am pomenit le era frică. Un sentiment care nouă, tinerilor, ni se părea absurd. Avusesem norocul să debutăm tîrziu. Am mai vorbit despre asta. Interdicția de a publica vreme de peste un deceniu sau, în cazul lui Călinescu, intervențiile cenzurii îi făcuseră să se teamă că s-ar putea să fie din nou scoși din viața literară. Așa se explică frica și compromisurile, pe care toți le-au făcut. Unele, benigne, altele nu. Fie și doar strict literare. De exemplu, cînd Călinescu și-a intitulat sarcastic comentariul la articolul din 1963 în care Liviu Rusu îl reabilita pe Maiorescu: Titu Maiorescu, socialist!? În loc să salute reapariția pe scena literară a lui Maiorescu, după un deceniu și jumătate de absență, Călinescu îl acuza pe Rusu că apasă prea tare pe caracterul progresist al acțiunii maioresciene, ceea ce nici nu era pe de-a-ntregul adevărat. Sau cînd Streinu nu uita să precizeze că „militantism estetic” nu e tot una cu „estetism”. Ca să nu mai vorbesc de Cioculescu: el a scris despre Ceaușescu, enervîndu-l pe Virgil Ierunca pînă la a-l trece, alături de zelatori ai politicii de partid, pe „Lista rușinii”, parcă așa se intitula, rubrica lui din „Limite” sau de la „Europa liberă”.

Asta nu înseamnă însă că au fost colaboraționiști, în sensul care i s-a dat cuvîntului în Franța de după 1945. În primul rînd, România n-a fost o țară propriu-vorbind ocupată, cu toată prezența Armatei Roșii pe teritoriul ei între 1944 și 1958, și, în orice caz, nu pe toată durata regimului comunist. În al doilea rînd, cînd un regim durează o jumătate de secol, colaborarea este, pînă la un punct, obligatorie. Depinde de cît de departe este dusă. De ce înțelegem prin ea. Dacă nu ținem seama de acest lucru, riscăm să dăm satisfacție celor care afirmă azi că faptul de a fi publicat cărți în timpul comunismului ne face colaboraționiști. Despre cei care au fost membri de partid sau au ocupat funcții în sistem, ce să mai vorbim? Exact pe tema asta am publicat în primăvara lui 1990 un articol, pe care l-am reluat în Dreptul la normalitate. L-am recitit întîmplător nu de mult și am constatat că aproape tot ce scriam în el mi se pare și azi valabil.

În altă ordine de idei, am învățat multe de la criticii interbelici, de la Pompiliu Constantinescu, mort în 1945, de la Perpessicius, pe care nu l-am cunoscut personal, ca și de la cei menționați mai înainte. Rezumînd: am făcut din întoarcerea la Maiorescu o prioritate contra sociologismului-vulgar gherist; am deprins de la ei importanța esteticului, din care ne-am făcut un principiu de politică culturală; am înțeles repede că numai raționalitatea, bazată pe bun simț, poate fi opusă cu succes fantasmagoricei ideologii comuniste; ne-am făcut din europenism un stindard, contra derivelor protocroniste și naționaliste… În cartea lui de debut, Alex Goldiș a interpretat corect aceste lucruri. Nu și Costi Rogozanu, scriind despre cultură în comunism, într-un volum colectiv, care n-a vrut să înțeleagă că estetismul nostru a reprezentat unicul mod de a răspunde eficient criticii și literaturii de propagandă pusă în slujba regimului. El ne-ar fi vrut mai radicali, pe model Goma, să zicem, făcînd politică pe față. Țin să-i spun fostului meu student că, dacă am fi urmat această cale, literatura generației noastre, romanul, poezia, critica, dramaturgia n-ar mai fi existat. Cînd îl văd pe Costi făcînd politică la televiziune, mă gîndesc unde sînt cărțile pe care le-ar fi putut scrie, el, minte ascuțită și bogată cultură literară. Nu demult, auzindu-i prezentarea Gorilei lui Rebreanu ca un roman slab, dar care ar merita să fie citit de tineri ca să afle că, în trecut, ca și azi, politica și presa au fost la fel de corupte, m-a cuprins o tristețe iremediabilă. Costi, Costi, așa v-am învățat eu să citiți literatura? Sînt nevoit să recunosc eșecul dascălului care am fost.

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr