Amuleta (2)

Egon și bufonul

Avea senzaţia că Viena devenise o uriaşă casă de nebuni. Nici măcar nu se mai putea dialoga cu intelectualii care gustaseră din licorile lui Mefisto. Indiferent ce le-ar fi spus, îi răspundeau cu un psalm extras din biblia lui Freud. Lucrurile evoluaseră în rău pe zi ce trecea. Articolele din revistele de artă se contaminaseră şi ele de furia psihanalistă. Pictura lui Egon devenise studiu de caz pentru mai toţi psihiatrii şi criticii excitaţi de maestru. Egon era uluit de homosexualitatea lor flagrantă… Heterosexualii ar trebui să simtă atracţie faţă de femei, nu dispreț și sadism… În mai toate cercurile artistice şi intelectuale, tinerii cădeau ca seceraţi în beţia indusă de poţiunea maestrului. Dar cel mai ciudat era să vezi o femeie căzută pradă delirului misogin. Lou Andreas Salome, o discipolă fanatizată, care gustase drogul de la Otto Weininger şi ajusese în graţiile lui Freud, se încăpățânase să-l convingă pe Egon într-o seară că „o femeie care se bucură de viaţă are nevoie, pentru a rămâne fidelă, de un tratament sadic din partea partenerului: desfacerea violentă a picioarelor, examenul intim, injurii…” Îi vorbea pe un ton dezinvolt şi tranşant, fără urmă de jenă sau dubiu. Era genul de adolescentă perpetuă, cocoloșită în sânul burgheziei, care trăise într-un climat de seră şi care habar n-avea ce însemnă violenţa şi cinismul siluirii. Efectele drogului o făceau să vadă în viol un ritual al seducţiei, o formă de pasiune manifestată ludic şi o garanţie a intensităţii dorinţei. Văzând că pictorul opune rezistenţă la doctrină şi că îndrăzneşte să-i conteste opinia, ba chiar s-o condamne, îşi pierdu cumpătul şi începu să îi vorbească pe un ton duşmănos… „Aveţi o viziune conservatoare asupra sexului, aservită romantismului”. Rostea cuvântul romantism cu un soi de lehamite, de parcă s-ar fi atins de un obiect infestat… Şi apoi n-aveţi nici un drept să îmi daţi mie lecţii despre erotismul feminin… Sunteţi bărbat, iar eu sunt femeie!”

Schiele desenează isteria feminină şi urmele pe care aceasta le trasează în carne. Poziţiile în care apar reprezentate modelele lui sunt specifice isteriei feminine. Schiele se pictează el însuşi în postura unei femei isterice.

Picta femei cu trupuri contorsionate, cu priviri letargice sau angoasate. Egon era pe deplin conştient că erotismul feminin nu are nici o legătură cu pasivitatea şi că tot ceea ce susţin psihanaliştii este apanajul dictaturii falusului. Pentru a elimina confuziile pe care i le semnalaseră discuţiile cu Klimt, Egon începu să se deseneze şi pe el în postura femeilor…, cu aceleaşi gesturi convulsive, de respingere simbolică a lumii, intrând în felul acesta într-un conflict deschis cu nebunia psihiatrilor. Mefisto coborâse printre oameni împins de precipitarea evenimentelor. În Anglia mijiseră zorii unei mari mişcări feministe, patriarhatul începuse să se clatine, iar teoria psihanalitică era ultima sa redută, furibundă, descreierată…

Bufonul îl scruta din oglindă cu condescendență: “Să nu te laşi intimidat, ai grijă. Ştii că sunt de partea ta, o să te ajut…ştii că sunt îngerul tău. N-ar fi trebuit să mă vezi, ci doar să mă auzi, dar aveai nevoie de o încurajare…Mă temeam că n-ai să rezişti, de unul singur împotriva tuturor…Acum dezbracă-te, îi spuse, vreau să îţi arăt ceva”… Bufonul dispăruse şi în apele oglinzii nu se mai contura decât imaginea corpului său de bărbat pe care o găsea dezgustătoare… “Trebuie să te pictezi aşa cum eşti în interior”, auzi el desluşit vocea bufonului de undeva din dreptul ferestrei.

Schiele îşi apasă mâna rigidă pe corp… Are o poziţie pasivă, de abandon, de moliciune. Imaginea sa poartă însemnele slăbiciunii, nevralgiei, neajutorării… Ca artist bărbat, Schiele intră în conflict cu stereotipurile de gen. Nu reuşeşte să se comporte masculin şi să se reprezinte pe sine în spirit viril deoarece poartă stigmatul feminităţii, datorită sensibilităţii sale exacerbate. În mintea lui, masculinitatea şi feminitatea se confundă, fuzionează în propria sa identitate…, fapt pe care autoportretele îl trădează cu prisosinţă. Deşi prietenii îl descriu ca pe un bărbat arătos, nebunia în care e afundat îl face să se reprezinte ca un androgin. Se pictează rujat şi fardat cu unghii lungi, vopsite în alb… Tablourile lui plăsmuiesc himeric un al treilea gen. Cu siguranţă, Schiele suferă de isterie. Nu îşi poate asuma masculinitatea aşa cum ar fi fost normal. Isteria care până acum a fost definită de savanţi ca fiind specificul personalităţii feminine îşi dezvăluie noi dimensiuni în simptomatica subversivităţii de gen. Arta pe care o face Schiele frizează aspecte inedite ale patologicului: hipersensibilitate, vulnerabilitate, narcisism, revoltă existenţială, negare a identităţii sexuale, vizionarism, o atitudine conflictuală specific masculină care, cumulate, deconspiră o propensiune psihică spre androginism. Chiar dacă fizic Schile se pictează bărbat, îşi atribuie interior genul feminin. Dezacordul dintre sex şi gen este un simptom clar al patologiei.

“Ai impresia că se vor opri aici?! Nu îţi face iluzii, îi spuse Bufonul. Şi nu le mai jeli… Nu te ajută la nimic să-ţi plângi de milă. Te vor vâna ca pe o piază rea. Ai văzut ceea ce nu trebuia. Ai pictat al treilea gen…”, “tu mi-ai cerut-o, se înfurie Egon”, “Sigur că da, doar sunt îngerul tău!”, “Să înţeleg că am un înger sadic şi pervers?!”, “Nu dragule, ai exact îngerul pe care îl meriţi, după cum vezi sunt bufon de rege… Cei de soiul meu se ocupă cu ridiculizarea puterii. Iar tu nu ai simţ ludic, scumpule, o iei prea în tragic, eşti tânăr…medită Bufonul. Acum nu mai ai de ales, vei împărtăşi soarta tuturor celor care au îndrăznit, ca şi tine, să pună la îndoială supremaţia masculinităţii. Bucură-te că ai scăpat ieftin, încă nu te-au dus la azil. Pe Hugo Wolf l-au internat la ospiciu, chiar la începutul secolului, din acelaşi motiv. Toţi au sfârşit-o rău… Vivaldi, bunăoară. A trăit cu o femeie şi Inchiziția l-a hăituit prin toată Europa. Păcatul masculin, după mintea preoţilor, e iubirea faţă de femei. De-aia sunt ei abstinenţi, ca nu cumva să se îndrăgostească… Sexul ca sexul, dar iubirea… Preoţii trebuie ţinuţi într-o stare de dezgust faţă de femei ca nu cumva să ajungă să demitizeze bărbăţia. Castrarea, de care se face atâta caz, constă în faptul că, în condiţii de iubire, bărbaţii îşi unesc sufletele cu ale femeilor şi riscă să ajungă la concluzia primejdioasă că sufletul n-are sex, în consecinţă că nici Dumnezeu nu e bărbat şi uite-aşa moare patriarhatul! Bărbaţii pierd puterea, mă-nţelegi…”, “Aşa mă gândeam şi eu”, zise Egon, ”Oricum trebuie să recunoşti că lumea s-a mai îmblânzit…Tu la ce te aşteptai? Voi trebuie să fiţi nebuni, pentru ca miturile bărbăţiei să dăinuie. Şcolile de psihanaliză au preluat rolul inchizitorilor. Cine refuză să se supună dogmelor totalitare e declarat bolnav psihic. Măcar ai scăpat de rug. E un progres, nu? Acum dictatorii acţionează subtil, nu te mai ucid, îţi distrug doar credibilitatea! Vor fi sacrificaţi şi bărbaţii care refuză să se închine zeului falus, fără discriminări de sex. ”, “Eşti cinic”, “Tu chiar n-ai noţiunea de Bufon, Egon, puiule?!”

După discuţia cu îngerul Egon, visă că pelerinii Noii Inchiziţii îi intră noaptea în odaie, îi pun căluşul în gură şi îl torturează ca să îl convingă să se lepede de androginism şi de iubirea pentru femei. Îl ameninţă în fel şi chip, îl lovesc cu nişte penisuri artificiale, cu nişte răngi în formă de falus… Sângerează din tot corpul, dar nu vrea să se lepede de solidaritatea cu femeile, mai ales de fraternitatea cu prostituatele. Atunci bărbaţii îl castrează, iar Egon le mulţumeşte scrâşnind din dinţi, că l-au scăpat de ruşinea de-a purta însemnele nebuniei lor. Înfuriaţi, torţionarii îi taie mâinile ca să nu mai poată picta…

Se trezi terifiat şi îi trebuiră câteva minute bune ca să se dezmeticească din coşmar. Îşi pipăia mâinile înfrigurat. Se duse la şevalet şi îşi făcu autoportretul sub imperiul acelei stări de teroare… Se pictă cu braţele tăiate…

Autoportretul în care Schiele se concepe fără mâini simbolizează autoflagelarea pentru actul masturbării…

Încerca să îşi simplifice mijloacele de expresie pentru a-şi comunica mesajul cât mai limpede. Trebuia să facă în aşa fel încât să nu mai lase loc de manevră în interpretare acelor maniaci sexual. Dacă imprima pânzei afecţiunea pe care o resimţea faţă de modelele feminine, oamenii lui Mefisto ar fi văzut în acea undă de duioşie sau căldură expresia compulsivă a libidoului. Trebuia să sugereze o anumită distanţare faţă de femeile pe care le portretiza, pentru ca nu cumva să fie suspectat că le doreşte…

Schiele adoptă o poziţie neutră din punct de vedere erotic faţă de modelele sale feminine, ceea ce denotă simptomatic faptul că se consideră de acelaşi gen cu ele. Atracţia libidinală e anulată datorită lipsei de polarizare a raportului masculin-feminin. Refuzându-şi rolul de bărbat, artistul se metamorfozează în femeie, fapt care ne trezeşte suspiciunea unei posibile homosexualităţi ocultate. Pasivitatea lui sexuală poate fi deopotrivă o faţetă a impotenţei.

Ori de câte ori îşi zdrelea nervii în gramatica aceea elucubrantă din care erau plămădite dogmele implacabile ale Noii Inchiziţii, îl încerca un sentiment persistent al absurdului, se simţea captiv într-o lume de marionete… Puţinii oameni vii erau subordonaţi şi hărţuiţi de oamenii-maşini. Uneori avea impresia că se născuse în Iad de la bun început şi că una dintre tacticile guvernatorilor acelui tărâm blestemat era să-i inducă în eroare pe deţinuţi, minţindu-i că sunt încă liberi să gândească, să creeze, să existe. Crezuse mult timp că spiritul burghez era sursa tuturor relelor, însă existau pârghii ale nenorocirii mult mai adânci…

În afară de autoportretele androgine, Schiele pictează şi femei androgine. Când avea şaisprezece ani a portretizat-o pe Gertie, sora lui, care i-a pozat nudă. Imaginea ei reprezintă o întruchipare a unei atitudini virile într-un corp femeiesc, de unde rezultă că fanteziile inconştiente ale artistului erau ţesute în jurul unei mame falice. Anomalia acestor modele pe care le ilustrează tablourile lui reprezintă proiecţii ale unei personalităţi deviante care refuză să se conformeze standardelor de gen. Schiele se luptă cu tendinţele dominatoare existente în propria lui sexualitate pentru că îşi urăşte tatăl…

Satrapii Noii Inchiziţii îi răvăşiseră trecutul pentru a îl incrimina după legile lor. Găsiseră suficiente capete de acuzare, răstălmăcind tot ceea ce îndrăznise el să exprime după dogmele lor. Într-adevăr îşi urâse tatăl, îşi detestase bărbăţia, se identificase cu Gertie, simţea o atracţie stranie faţă de sufletele androgine…Dar nu era nimic adevărat din tot ceea ce îi puneau în cârcă psihanaliştii. La început nu putuse să facă distincţia între bărbăţia fizică şi cea metafizică, crezuse că sunt indestructibil legate între ele. Se culcase cu Gertie pentru că îşi dorea să fie femeie… Atunci, în copilărie, avea senzaţia că se transformă în ea, dacă îi soarbe răsuflarea, că reuşeşte să capteze în fiinţa lui esenţa ei femeiască prin fiecare atingere, simţea că se contaminează de sufletul ei atunci când îi explora cu sfială şi duioşie zonele cele mai tainice ale corpului… Devenea totuna cu ea, o absorbea în el ca pe un elixir magic. Da, îşi urâse tatăl, nu îl putuse ierta pentru că şi-a înşelat mama, îmbolnăvind-o de sifilis. Trădarea lui a ucis-o. Îi era groază că această trădare era consecinţa neputinţei de-a-şi ţine în frâu fluxul întunecat care îi învolbura sângele… Fusese înspăimântat şi oripilat de răul impregnat în carnea bărbaţilor. Un rău de necontrolat. Îşi amintea prea bine groaza de masculinitate care îi măcinase sufletul în adolescenţă, de refuzul încrâncenat al bărbăţiei… Se tremuse că germenii cruzimii, indiferenţei, setei de putere, expansiunii sexuale se află sădite în trupul bărbaţilor, crezuse că răul sălăşluieşte în sex şi fugise de el, până în clipa în care realizase că se ascunde în minte, că puntea dintre suflet şi trup e creată de schelele gândirii, că trupul e neprihănit şi că mintea îl îmbolnăveşte. Atunci încetase să-i mai fie frică de bărbatul din el… Dar nu a putut să îşi ierte tatăl decât după ce acesta şi-a dat duhul. Sentimentul culpabilităţii îl umanizase profund, avea o nobleţe de care Egon pomenea cu veneraţie, în vreme ce mamei sale victimitatea şi suferinţa îi împietriseră sufletul. Se înstrăinase de toţi membrii familiei rămaşi în viaţă după ce asistase neputincioasă la moartea a patru dintre copiii ei cărora le transmisese boala. În primii ani ai copilăriei lui Egon, trăiseră în Tulln, dar se mutaseră la Viena în 1904, atunci când maladia tatălui se agravase, degenerând în nebunie. Îl urâse cel mai mult atunci când îi prăsise, într-un acces de demenţă, după ce încercase să se sinucidă chit că ştia că omul acela nu mai era tatăl lui, ci un străin, defigurat sufleteşte de boală, îl urâse pentru că îl considera culpabil de toată tragedia familiei, pentru momentul acela nenorocit de nesăbuinţă… pentru păcatul pe care îl săvârşise chiar în luna de miere şi pentru care aveau să plătească toţi… Apoi, la câţiva ani buni după ce îl îngropase, într-o dimineaţă de toamnă, simţi o pace care i se aşternuse în suflet şi care convertise resentimentul în iubire. Tot ceea ce până atunci îl revoltase, i se arăta învăluit în durere şi remuşcare…Se simţea copleşit de mâhnire şi regrete şi se dusese la cimitir tulburat, ca să-şi ceară iertare pentru necredinţa care îl făcuse orb atâta amar de vreme. Dacă ar fi realizat la timp că nu există moarte, dacă nu s-ar fi lăsat târât de angoasă în hăţişurile disperării…Simţea mângâierea stafiei tatălui său şi-şi repeta mereu în gând, cuprins de suflul acelei păci interioare:“cred în imortalitatea tuturor fiinţelor…te simt tată, te simt lângă mine”. Îi dăduseră lacrimile.

„¹Roşii la gust, aromate vânturi albe legănătoare,

Priveşte-n cosmos: soare.

Văd stele galbene strălucind,

până te simt şi trebuie să-nchid ochii deja orbiţi.

Lumi ce pâlpâie în peşterile creierului.

Lasă-ţi degetele dinăuntru să vibreze,

să pipăie elementele,

pe care trebuie să le cauţi singur, istovit de sete,

stând fără şovăială printre mişcări săltăreţe,

în vis şezând, în vis veghind.

Febra devorează foamea şi setea şi sila.

Sângele se supune.

Tată, tu care eşti acolo, priveşte-mă,

cuprinde-mă,

dă-mi!

cutreieră frenetic lumea asta-n sus şi-n jos.

Întinde-ţi venerabilele oase,

oferă-mi o ureche tânără,

şi ochi frumoşi azurii.

Asta e, tată –

te-am întrecut!

Soare.”

Pictura lui Schiele are un caracter halucinatoriu. Artistul are tendinţa de a se raporta cu misticism la erotism, ceea ce este simptomatic pentru isterici. Ca şi Emma Bovary care converteşte Dumnezeul Adevărat al Creştinilor într-un Dumnezeu al propriei sale fantezii, erotizându-i transfigurarea, Schile se raportează la sexualitate cu sentimentul sacrului. E vorba despre acelaşi tip de patologie.

Dezgustat de sentinţa criticului, Egon pictă o scenă alegorică cu o călugăriţă pe care o împărtăşea un preot libidinos cu un penis imens în erecţie, care îi ţăşnea din poala sutanei, încercând să-i atragă atenţia celui care îndrăznise să-l numească Adevărat pe Dumnezeul Creştinilor, asupra raţiunilor care se aflau în subtexul datinilor religioase…

Schiele pictează un Cardinal şi o Călugăriţă într-o postură sexuală pentru a ne arăta că a fi uman înseamnă a fi o creatură sexualizată, chiar şi în cazul preoţilor.

Desigur, criticul nu se sesizase la aspectul caricatural al picturii. Penisul acela de proporţii hiperbolice era un sarcasm la adresa cultului falic propovăduit cu evlavie în instituţiile religioase, o parodie care lui Egon îi părea mai mult decât evidentă. “He, he, se hlizi bufonul. Chiar te-aşteptai de la unul din oamenii lui Mefisto să aibă simţul măsurii sau al umorului? Tu chiar nu înţelegi că ei nu vor să accepte că povestea asta cu veneraţia falusului e o inepţie? Doar trăiesc prin puterea vrăjii. Ei cred că şi tu eşti obsedat sexual. Nu îşi dau seama că-i ironizezi…, că eşti bufonul lor. Ştii că regii au obiceiul să îşi omoare bufonii la un moment dat, când realizează că glumele lor sunt adevărate, ai grijă!”, conchise îngerul.

Schiele exaltă în tablourile sale masturbarea feminină… Acest vestigiu penil care este clitorisul reprezintă o barieră în calea orgasmului vaginal, iar stimularea sa constituie un refuz al sexualităţii feminine. Prin masturbare, femeile se identifică nevrotic cu sexualitatea masculină. Activitatea clitorisului trebuie inhibată pentru ca ele să-şi poată concentra atenţia asupra vaginului transferându-şi dorinţa din zonele erogene de suprafaţă în zonele interne în aşa fel încât să nu ajungă la un clivaj între satisfacţia erotică şi nevoia de partener… Onania le alienează pe femei de atracţia faţă de penis.

Citind această însemnare într-o revistă de psihanaliză se făcu brusc lumină în mintea lui Egon:„Va să zică se dădeau singuri de gol, fără nici un fel de inhibiţii sau de scrupule… Mesajul era cât se poate de clar: exista riscul ca femeile care se satisfac singure să ajungă la stare primejdioasă de independenţă faţă de coit şi prin aceasta să îşi piardă interesul faţă de activităţile strict sexuale prestate în combinaţie cu bărbaţii… Noroc că nu te poţi şi iubi de unul singur şi că nevoia de contagiune sufletească nu dispare!”, îşi spuse Egon… Pentru adepţii teoriei sexuale, însă, care se sustrăgeau iubirii, singura modalitate de a le menţine pe femei în transă era încercarea penibilă de a le convinge să-şi reprime sexualitatea autentică, să şi-o sacrifice în numele falusului. Mistificarea propagată prin teoria sexuală rezulta flagrant din acel scurt fragment poetic… Deşi Mefisto decretase activităţile sexuale drept un dat natural, decretul era valabil doar în cazul bărbaţilor, femeile trebuiau să-şi deturneze instinctele, să-şi inhibe anumite zone erogene, să îşi reprime plăcerea şi aşa mai departe… În cazul lor, activităţie sexuale trebuiau să recurgă la stăvilirea naturii, la falsificarea şi prohibiţia pulsiunilor naturale… Doctrina presupunea colonizarea trupurilor femeilor de către posesorii de penis, în maniera în care conchistadorii spanioli colonizaseră incaşii, repimându-le spiritualitatea şi cultura². Imboldurile libidinale ale bărbaţilor trebuiau transpuse în practică, fără reţineri, în vreme ce imboldurile femeilor trebuiau exorcizate; „era necesară reprimarea activităţii clitorisului…”, iar mintea trebuia să dirijeze din umbră întreaga ceremonie, aşa zis genuin instinctuală…. „Aşa care va să zică!” bodogăni Egon, din ce în ce mai furios, „teoria sexuală nu are nici o legătură cu natura celor două sexe ci cu raporturile de forţă dintre genuri… transferate asupra celor două sexe… I se atribuie penisului ceea ce ţine de voinţa minţii şi uite aşa Zeul Falus se travesteşte în instinct… Ce perversitate… ce îmbârligătură de iţe, ce operă diabolică!” I se părea cu totul de nesuportat nonșalanța cu care adepţii lui Mefisto susţineau că practicile sexuale, în forma lor curentă, erau un act pur instinctual care n-avea nimic de-a face cu plăsmuirile conştiinţei. Insinuând că puterea falusului rezidă în penis şi decretând instinctuală pornirea bărbaţilor de a subjuga femei, practic nu mai puteau fi traşi la răspundere, nu mai puteau fi condamnaţi moral pentru apucăturile lor sadice, pentru că nu te poţi opune naturii suverane…

Oamenii lui Mefisto reuşiseră să piardă din vedere esenţa condiţiei umane, dictând femeia şi bărbatul, faptul că spiritul nu are sex… Împărţiseră forţat lumea în două caste, dintre care una aflată în posesia falusului, care era simbolul dominării, iar cealaltă condamnată să fie casta inferioară, adică dominată… Îi repugna toată tevatura aceea care se făcea în jurul celor două genuri şi confuzia întreţinută deliberat prin distincţia dintre falus şi penis, pentru că în realitate distincţia nu servea la nimic, deoarece bărbaţii şi femeile care nu se conformau standardelor de gen aferente sexului lor erau automat consideraţi trădători de castă şi declaraţi devianţi… Cine deraia de la dictatura rolului de gen, adică androginii, fătălăii şi bărbatele, erau anatemizaţi drept mutanţi. Era o situaţie străveche de când lumea, un joc ale cărui reguli erau valabile dintotdeauna… Singura diferenţă era că până atunci nu era nimeni dispus să joace cu cărţile pe masă. Dar Mefisto îi dezlegase pe oameni de disconfortul de-a disimula, îi scutise de efortul de a truca adevărata miză a jocului, trăgând la o parte cortina fantasmagoriilor de ordin religios şi filosofic şi dezvăluind adevărul nud despre superioritatea castei masculine. Îl scosese la lumină ca pe-o fosilă revelatoare, iar auditoriul exultase, pentru că nici un bărbat nu mai era nevoit de-acum încolo să simuleze iubirea, să mistifice romantismul, să mimeze devoţiunea, să îşi erotizeze libidoul, îşi putea manifesta pe faţă cinismul şi dorinţa de-a silui trupul şi fiinţa femeilor. Freud declamase moartea cinică a iubirii şi a amorului metafizic în maniera în care Nietzsche decretase moartea clinică a lui Dumnezeu. Îi eliberase pe oameni pe povara sufletului şi de crucea moralităţii, le arătase calea puterii, bombardând ultimele rămăşiţe ale conştiinţei creştine care îi mai animau… Fericirea pe care le-o vindea el era contrariul altruismului creştin. Dezbrăcat de zorzoanele spirituale în care era deghizat, Zeul Falus îşi dezvăluia chipul: era doar un nenorocit penis, avid de putere, de dominare şi posesiune, împins de-o forţă egoistă şi suverană, de un sadism necontrolat…, eliberat de orice constrângere morală. Zeul Falus era natura brută, animală, a celui care are forţă fizică şi violează pentru că poate…

Egon îşi petrecuse ani de zile în preajma prostituatelor, iar ele i se confesaseră, îi dezvăluiseră lucruri care depăşesc imaginaţia cea mai morbidă… Oamenii lui Freud, fie nu ştiau ce se întâmplă dincolo de dormitorul personal şi, în acest caz, erau doar o şleahtă de copii teribili care nu dăduseră ochii cu realitatea şi care nu vedeau mai departe de propriul delir filosofic, cum era cazul acelei tinere habotnice a psihanalizei, fie erau perfect conştienţi de ororile care se petreceau în bordeluri şi se organizaseră într-o sectă al cărei unic scop era mistificarea terorii în care trăiau victimele sexuale ale bărbaţilor. Copleşit de mărturisirile prostituatelor, Egon luă drumul bibliotecii şi începu să studieze diverse documente care descriau amănunţit aspecte ale sadismului sexual ce făceau obiectul unor practici de bordel în diferite epoci şi culturi. Îşi extinse cercetările până în negurile istoriei, descoperind inclusiv relatări despre ceea ce se întâmpla în casele de toleranţă la finele secolului XVI… Bărbaţii inventaseră nişte instrumente de tortură sexuală menite să faciliteze practicarea violuluiⁱ: “într-un salon se găsea o minunăţie, ultimul răcnet în materie de erotism la modă: un fotoliu basculant în care, odată partenera aşezată, era răsturnată cu picioarele desfăcute, legată de glezne şi de mâini, apoi era violată fără să poată opune rezistenţă”. Prin urmare violul era premeditat cu ingeniozitate şi nu se producea câtuşi de puţin compulsiv şi necontrolat, din moment ce un inventator îşi folosise resursele creative pentru a crea dispozitive de viol. Un act sexual “animalic”, pur instinctual, nu ar comporta atâta risipă de imaginaţie!

va urma

Imagine cover: Pictură de Egon Schiele