Templul dinlăuntrul nostru

Carmen Firan: Poate educaţia spirituală să ne împace cu ideea păcatului?

Ștefania Magidson: Noţiunea de păcat ar trebui explicată, pentru că absolut toate acţiunile, vorbele şi gândurile noaste sunt neutre până când le adăugăm o etichetă şi le judecăm ca fiind bune, rele, eşecuri, reuşite etc. Un lucru care ni se pare normal în societatea şi în cultura noastră, poate fi considerat un păcat în alta, bazat pe concepţii religioase, politice sau pe tradiţiile acelei societăţi. De exemplu, există multe locuri în lume unde, ca bărbat, este ilegal şi considerat un păcat să divorţeze vreodată de soţie; dacă se îndrăgosteşte de alte femei, se poate căsători cu ele, însă este obligat să rămână căsătorit şi cu prima (primele) şi concomitent să le întreţină la acelaşi nivel la care au fost ele obişnuite. În majoritatea naţiunilor este însă considerat un păcat (şi împotriva legii) actul de poligamie. Dincolo de astfel de exemple destul de stridente, există altele care pentru cultura noastră sunt mai vagi poate, cum ar fi consumul produselor animale, care în unele religii este considerat a fi un păcat, sub motivaţia că ar lua o viaţă pentru beneficiul omului, când de fapt, supravieţuirea noastră ca specie umană nu depinde de consumul produselor animale. Dacă unii consideră divorţul un păcat, la alţii păcat este alegerea de a rămâne într-o căsătorie din motive morale şi etice, odată ce sufletul nu înfloreşte în acea relaţie.

CF: Pedeapsa care urmează păcatului poate fi absolvită prin confesiune, rugăciune?

ŞM: De multe ori, schimbând eticheta pe care o punem unei acţiuni/păreri/fel de a fi (în psihologie se foloseşte termenul reframing, o ramă nouă în jurul aceluiaşi tablou) rezolvăm zbuciumul interior şi ne ridicăm la nivelul următor, unde dispare ”judecarea de sine”. Dar, dincolo de felul în care privim aceste acţiuni săvârşite/ vorbe pronunţate/ gânduri avute pe care punem eticheta “păcate”, ideea de a exprima acel ceva care ne îngreunează conștiința face parte dintr-un proces psihologic-spiritual care cred că duce spre vindecare. Este un prim pas. Există parametrii care, ideal, dacă sunt prezenţi, ajută acest proces. A exprima fie oral, fie în scris aceste condiţii interioare este important. În funcţie de personalitatea fiecăruia, de nivelul de educaţie, de credinţă, confesiunea poate fi către un preot, un terapeut, un prieten, un mentor sau într-un jurnal. Ideea importantă este de a se ajunge la punctul în care devenim conştienţi de faptul că ne judecăm, şi de a avea abilitatea prin puteri proprii, sau cu ajutorul unui preot/psiholog/mentor/prieten, de a ne ierta pe noi înşine. Aceasta este însăşi esenţa a tot ce am învăţat în programul de psihologie spirituală şi care a fost confirmat de zeci şi zeci de observaţii directe, cazuri practice, când am fost pe rând în rolul de terapeut, pacient sau observator neutru. Rezultatul este un sentiment de uşurare şi de înţelegere a unor procese interioare care, din cauză că au fost iluminate prin iertare, ajung să ne confere echilibrul sufletesc. Foarte des, cei în cauză, eliberați de greutatea care îi apăsa, îşi găsesc singuri soluţii de viitor.

CF: Se desparte aici creştinismul de hinduism şi budism?

ŞM: În budism nu există conceptul de păcat. Există noţiunea de “precepte”, acţiuni şi un mod de a gândi care ne îndreaptă spre lumină, spre calea dreaptă, a echilibrului, toleranţei şi bunătăţii: a nu vătăma alte fiinţe vii, a lua doar lucruri care ţi-au fost oferite, a spune numai adevărul, a cultiva un comportament sexual care protejează şi adânceşte integritatea indivizilor, familiilor, societăţii. Adepţii budismului sunt încurajaţi să adere spre aceste precepte, concentrându-se spre ceea ce ţine de continuum-ul pozitiv al axei.

Nici în hinduism nu există conceptul de păcat, ci cel de “karma”. Se spune că tot ceea ce facem, spunem şi gândim ducem cu noi, asemeni unui cal care trage după el o caruţă. Un exemplu simplu ar fi un copil care pune mâna în foc şi se arde. Acţiunea lui se datorează ignoranţei, el neştiind puterea focului. Contemplând cu regularitate asupra faptelor, vorbelor şi gândurilor noastre, înţelegem mai profund urmările lor şi ca atare putem face alegeri diferite în prezent şi viitor.

CF: Este ştiinţa în contradicţie sau în opoziţie cu gândirea spirituală?

ŞM: Probabil că cea mai bună referire ar fi la Albert Einstein, a cărui legătură cu “Dumnezeu”, în sensul de ordine divină, este minuţios analizată în volumul lui Walter Isaacson, “Einstein, viaţa şi universul lui”. Deşi, începând de la 12 ani şi până la sfârşitul vieţii, a refuzat orice ritual religios, Einstein a păstrat din credinţa (evreiască) din copilărie o profundă reverenţă pentru armonia şi frumuseţea a ceea ce el a numit “mintea lui Dumnezeu” şi felul în care această conştiinţă a fost exprimată prin creaţia universului şi a legilor lui. Una dintre cele mai cunoscute poveşti este cea în care, fiind invitat la o cină formală, Einstein a fost provocat de unul dintre musafiri să-şi exprime vederile cu privire la religie. Răspunsul i-a uimit pe mulţi sceptici prezenţi acolo: “Încearcă să pătrunzi cu mijloacele tale limitate secretele naturii şi vei descoperi că, dincolo de legile şi legăturile care se pot discerne, rămâne ceva subtil, intangibil şi inexplicabil. Veneraţia pentru această forţă mai departe de orice putem înţelege, este religia mea.” Este ştiută şi smerenia sa în faţa miracolului naturii despre care s-a pronunţat în repetate rânduri: “Un spirit se manifestă în legile Universului – un spirit cu mult superior fiinţei umane, şi în faţa căruia noi, cu puterile noastre modeste, trebuie să ne simţim smeriţi; astfel, exercitarea ştiinţei ne conduce spre un sentiment religios cu totul aparte.” Eisntein a considerat această religie cosmică izvorul comun al tuturor artelor şi ştiintelor. Asemeni lui Spinoza, nu credea într-un Dumnezeu personal care interacţionează cu omul, ci într-o ordine divină manifestată în legile armonioase care domină modul în care universul se desfăşoară. Iar descoperirile în ştiinţă pot fi interpretate ca descoperiri legate de ordinea divină.

CF: Îşi găseşte un ateu loc în vreun fel în ecuaţia spirituală?

ŞM: Interesant este că unii dintre cei mai îndârjiţi atei sunt în acelaşi timp dintre cei care respectă şi înţeleg cel mai bine natura, adesea realizaţi şi fascinaţi de domeniul ştiinţelor, sau persoane cu simţ moral şi etic foarte dezvoltat. Cred că marile contradicţii derivate de la noţiunile de “religie”, “spiritualitate”, divinitate”, “ordine cosmică” se bazează adesea pe neînţelegeri de semantică. Poate ar trebui să petrecem mai mult timp clarificând atât cuvintele în sine pe care le folosim pentru a defini anumite noţiuni, cât şi explicării nuanţelor noţiunilor în care credem. Când cineva spune “nu cred în Dumnezeu” poate însemna ceva simplu, de exemplu “nu cred într-un bătrân cu barbă albă care pluteşte deasupra norilor şi se interesează de destinele noastre“. În acelaşi timp, aceeaşi persoană poate fi atentă la vise, la intuiţii care adesea i s-au dovedit a fi profetice şi pe care le ia în seamă, la întâmplări care au făcut-o să i se scoale părul pe braţe, la situaţii care au făcut-o să se simtă “norocoasă” dar pe care nu le atribuie ca fiind “intervenţii divine”, ci “coincidenţe”, sau cineva care crede în devotamentul pentru fapte şi vorbe corecte şi altruiste. Un alt exemplu ar fi semantica legată de “a crede în Isus Christos”, sau a crede în “Christ Counsciousness”, care înseamnă diferenţa între a crede că “Isus este singurul fiu a lui Dumnezeu, mântuitorul, savârşitorul de miracole etc” versus “credinţa într-o conştiinţă înaltă, care există în toate religiile şi care este un concept de transcendenţă spirituală a conştiinţei umane, conştientizarea unei realităţi ultime“. Şi chiar mai departe de semantică, fiind educată în noţiuni de psihologie spirituală, sunt de părere că este important să menţinem o atitudine deschisă şi tolerantă faţă de toate punctele de vedere întâlnite, fie ale adepţilor din diferite religii, fie ale ateilor. A nu menţine această deschidere înseamnă a ne limita, a ne închide porţile cunoaşterii şi a nu respecta traiectoria şi evoluţia spirituală a fiecărei fiinţe omeneşti. *

CF: Frica de moarte i-a împins pe oameni în credinţe, le-a amplificat superstiţiile, a hrănit religii, şi tot ea a stimulat idei filosofice şi creatoare, descoperiri ştiinţifice în preocuparea de a cunoaște (şi depăşi) limitele biologice, de a încerca încetinirea degradării trupului şi descifrarea misterului sufletului. Dacă moartea nu poate fi evitată, măcar viaţa să poată fi prelungită… Întrebările au rămas însă: Este moartea stadiul ultim al fiinţei umane sau o trecere spre “altceva”? Ce se întâmplă cu sufletul după moarte?

ŞM : Cei care cred că moartea este stadiul final al fiinţei umane pot răspunde siguri pe ei: “Aş crede în viaţa de după moarte dacă ar exista nişte cazuri documentate ştiinţific, nişte probe tangibile care să dovedească existenţa concretă a acelui tărâm. N-am cunoscut pe nimeni care să aducă astfel de dovezi.” În schimb cei care cred că sufletul îşi continuă călătoria şi că la moartea fiinţei lasă în urmă doar un trup care nu îi mai serveşte şi o personalitate temporară, ar răspunde, probabil: “Există mii de exemple documentate ale celor care, aflaţi în comă sau în moarte clinică, au avut experienţe asemănătoare, ale unui suflet elevat deasupra corpului, şi-au putut privi trupul din afară, şi adesea au avut prilejul să analizeze esenţa experienţei lor pe pământ.” S-ar putea cita şi elemente comune care apar în astfel de experienţe, comentate nu numai de pacienţi, dar şi de doctorii cărora le-au mărturisit ce au văzut şi simţit: prezenţa unei lumini albe, adesea experienţa unui “tunel”, întâlniri cu “spirite de lumină”, un sentiment profund de dragoste necondiţionată sau mesaje primite sub formă telepatică. Un alt element comun este faptul că la o parte din cei aflaţi în moarte clinică li se clarifică dacă au lăsat lucruri neterminate şi dacă este necesar să se întoarcă să vindece o relaţie sau să îndeplinească o anume misiune în lumea fizică…

De curând am avut ocazia de a medita încă o dată la aceste fenomene, fiind confruntată cu un caz concret. Un membru foarte apropiat al familiei mele (care se consideră ateu şi nu crede în „viaţa de apoi”), a trebuit să fotografieze un veteran american cumplit desfigurat, victima unei explozii care a avut loc acum câţiva ani, în timp ce călătorea în tanc în Irak împreună cu alţi câţiva camarazi de luptă. Înainte de şedinţa foto, au luat micul dejun împreună, cu intenţia de a sparge puţin gheaţa şi a crea o atmosferă destinsă şi cât mai naturală în timpul şedintei. Veteranul şi-a povestit trecutul: Tancul în care se afla cu încă patru soldaţi trecuse peste o bombă ascunsă şi în urma exploziei numai el supravieţuise, dar cu faţa total arsă, fără abilitatea de a mai clipi vreodată, cu pielea de pe scalp transplantată din stomac, lipsit de braţul stâng… A povestit emoţionat cum înainte de accident nu credea în poveşti despre viaţa de apoi, dar cum, experienţa avută în timpul comei, după accident, l-a făcut să-şi reevalueze noţiunile despre viaţă şi moarte. În decursul comei, care durase timp de aproximativ o săptămână, a avut experienţe puternice, în care plutea pe un iceberg noaptea, călăuzit de stele. Azi a devenit unul dintre cei mai entuziaşti „inspirational speakers” pentru veteranii răniţi care se luptă în foarte mare proporţie cu depresia şi reintegrarea în viaţa cât de cât normală.

CF: Cartea morţilor egipteni ca şi Cartea morţilor tibetani vorbesc despre treptele spiritului după părăsirea trupului. În basmele populare este căutat elixirul vieţii fără de moarte. În islamism virtuoşii merg în Rai. În creştinism există speranţa unei Vieţi de apoi şi a Învierii. Evreii îl aşteaptă încă pe Mesiah şi îşi cumpără locuri de veci cât mai aproape de poarta din Ierusalim pe unde se presupune că va ieşi fiul Domnului. Budismul şi hinduismul aduc ipoteza mai multor vieţi, până la curăţirea de păcate, astfel ca spiritul să se poată contopi în perfecţiunea ordinii divine: moartea urmează vieţii şi o altă viaţă urmează morţii, iar păcatele trec dintr-o viaţă în alta; pe unele le poţi repara, în timp ce altele se vor adânci…Reîncarnarea se va produce de atâtea ori cât va fi nevoie pentru ca spiritul să înveţe din experienţele pământeşti, să se optimizeze şi să se purifice pentru a atinge aspiraţia supremă, unirea cu spiritul divin. La care din aceste credinţe, utopii sau speranţe rezonezi cel mai bine?

ŞM: Noţiunile ce ţin de reîncarnare pot duce spre conversaţii complexe, pline de pasiune, dar şi de controverse, şi cred că azi reprezintă subiectele cele mai fierbinţi din domeniul spiritualităţii. Oamenii sunt în general foarte incitaţi de ideea reîncarnării, de la cei cărora li se pare o mare bazaconie, la profesori şi medici care sunt recunoscuţi pentru “past life regression therapy”, şi până la budişti şi hinduşi care acceptă această noţiune pe scară largă. Pentru cei care cred în reîncarnare, este important să nu cadă în capcana de a se considera victimele păcatelor unor vieţi anterioare, ci de a continua să aspire spre părţile pozitive ale potenţialului uman (şi al lor personal), indiferent de ce cred că li s-ar fi întâmplat într-o altă viaţă. Mai mult, e important să se familiarizeze cu noţiuni mai înalte, ce ţin de impermanenţă, cum ar fi conceptul sanscrit de SAMSARA (naştere, moarte şi renaştere…), la care în ultimii patru ani am meditat destul de mult, întrucât soţul meu s-a aflat de-a lungul acestui interval la cârma creării unui film documentar chiar cu acest nume. Acest concept se reflectă în scripturile sfinte hinduse în care naşterea şi moartea sunt manifestări ale Mayei (iluziei cosmice), sau chiar în învăţăturile lui Isus, conform cărora “un credincios nu va vedea moartea niciodată” (John 8:51), mesajul fiind acelaşi: naşterea şi moartea nu au sens decât în lumea relativităţii. Ce mi se pare interesant este faptul că oamenii, fie că ar crede sau nu în reîncarnare, dau aproximativ acelaşi răspuns la întrebările “Cum mi-aş trăi eu viaţa dacă aceasta este unica şi singura mea oportunitatea de avea o experienţă umană?” şi “Cum mi-aş trăi eu viaţa dacă aceasta este una dintre sutele de vieţi?“

CF: Se poate vorbi de “obiectivitate” în alegerea răspunsului?

ŞM: De curând am fost la o serbare organizată de şcoala unde învaţă copiii mei. Stăteam de vorbă cu alte două mame, una dintre ele fiind terapeut. Era mândră că îşi comandase zece plăcuţe, din cele care se instalează în jurul numărului de înmatriculare al maşinii, şi pe care scria „Cu cât cunosc mai mult oamenii, cu atât îmi iubesc mai mult căţelul”. Ne-a spus că una o va da soţului, şi ne-a întrebat dacă nu doream şi noi câte o plăcuţă cadou. Textul era umoristic, am zâmbit, dar am sfătuit-o să nu o folosească la maşina ei pentru că îşi va pierde din clientelă. Cât despre mine, i-am spus, mă înscriu în rândul celor care cred în zicala lui Will Rogers: “Nu am cunoscut nicio persoană de care să nu-mi placă”. Amândouă s-au uitat la mine lung. Psiholoaga mi-a spus: “Aha, tu eşti dintre ei…” şi a clipit cu înţeles, “eşti una dintre optimiste”…Nu mi-am dat seama că taberele sunt atât de bine delimitate între optimişti şi pesimişti şi mă gândesc că e foarte probabil ca apartenenţa noastră la acest continuum să ne afecteze aşa-numita “obiectivitate” cu care vedem lucrurile. Este posibil ca vederea mea despre posibilitatea vieţii de dincolo de moarte sau despre reîncarnare să fie influenţată de dispozitia mea generală, pe care am simţit-o de mică, spre optimism. Ceea ce nu înseamnă, că nu sunt în paralel un optimist prudent, un individ adânc frământat de întrebările existenţei şi suferinţei noastre pe pământ, continuu flămând de a înţelege puncte diferite de vedere legate de aceste teme, o persoană care doreşte să înţeleagă logic, dar căreia să i se confirme şi cu al şaselea simţ că informaţiile sau experienţele sunt aproape de adevăr, chiar când nu au rezonanţă cu experienţa sau cunoştinţele mele…

Pe de altă parte, însemnătatea citatului din Will Rogers se află şi în adânca înţelegere că atunci când cunoaştem în profunzime o persoană, ajungem să trecem mai departe de straturile imperfecte ale personalităţii ori de defecte, să vedem esenţa ei umană, dincolo de judecăţi superficiale. Mai mult, se referă şi la cei pe care credem că îi urâm de la distanţă, să spunem un grup de altă rasă sau religie, dar cunoscându-i mai bine, din interior, să ne dăm seama că de fapt ne plac cum sunt ei ca indivizi, dincolo de prejudecăţi…

CF: Crezi în alterarea spiritului uman universal, de care se vorbeşte tot mai des, cauzat de degradarea valorilor, de proliferarea actelor şi sentimentelor negative de lăcomie, minciună, ambiţie, trădare, fuga obsesivă după bani, care par să domine civilizaţia noastră la nivel global?

ŞM: Cred că această luptă legată de cum este folosit potenţialul uman/ energia umană devine tot mai evidentă, probabil şi din cauza secolului tehnologic în care totul este comunicat cu extrem de multă rapiditate. În era globalizării în care trăim, am ajuns să descoperim cât de mică este de fapt lumea, cât de profund depindem şi ne influenţăm unii pe alţii, şi cum, în secolul lui Youtube, Facebook și Skype fiecare sufragerie privată poate deveni o scenă mondială. Trăim un timp în care vedem mult mai rapid care este rezultatul unei intenţii/vorbe/fapte negative sau pozitive, acel „instant karma” cum spun americanii ne este prezentat la tot pasul. Dacă un politician este corupt sau o personalitate faimoasă este infidelă, vestea ajunge imediat în aproape fiecare casă, oamenii digeră informaţia, văd în scurt timp şi repercusiunile, se uită în propriile lor familii, situaţii; aceste informaţii dau de gândit maselor, se uita şi ei „în propria lor ogradă”, petrec ceva timp contemplând dramele la care asistă, meditează dacă exista paralele în vieţile lor, dacă pot lua decizii morale, etice, spirituale care să corecteze fapte nesăbuite. La fel de pregnante si vizibile sunt şi exemplele pozitive ale unor persoane de excepţie cum ar fi Bill Gates, al cărui geniu inovator a afectat pozitiv umanitatea şi care, pe lângă contribuția sa în IT şi în economie pe scară largă, a luat decizia de a lăsa marea majoritatea averii dobândite, fundaţiei lui, a cărei misiune este susţinerea învăţământului, sănătăţii, cercetării, dezvoltării potenţialului creator bazat pe conceptul pe care îl răspândesc odată cu actele de binefacere: anume că toate vieţile au o valoare egală. Alţi multimiliardari, cum ar fi Warren Buffet şi Paul Allen, i-au urmat exemplu. Nu putem să nu fim mişcaţi de astfel de traiectorii şi să nu simţim că acest tip de oameni sunt speranţa umanităţii. Abilitatea unei singure persoane cu o conștiință foarte înaltă poate echilibra multe energii negative… Aş vrea să cred că vom avea îndeajuns de mulți indivizi de rangul lui Ghandi, Dalai Lama, Maica Tereza, Mandela, Bill Gates, etc în acest secol, încât intenţiile negative şi nivelul limitat al unor conştiinţe joase (mă gândesc chiar şi la cei care au puterea de a decide asupra armelor atomice, în special în ţări cum ar fi Iran, Pakistan sau Korea de Nord) să fie echilibrate de minţi şi suflete luminate. 

CF: Optimismul tău se bazează şi pe credinţa că există în orice moment speranţa unei salvări spirituale?

ŞM: Există şi modele şi oaze de unde să ne putem trage seva spirituală, eu le întâlnesc tot timpul, şi cred că marea majoritate a oamenilor au şansa să-şi găsească „tribul spiritual” de care socotesc că aparţin, chiar dacă o fac prin intermediul Internetului. Să nu uităm că cel mai important templu se află chiar înăuntrul nostru şi depinde de noi să îl cultivăm, să-l vizităm zilnic şi să ne întâlnim acolo cu acel „Higher Self”, cu Spiritul Universal sau cu „Sfântul Duh”, cum îl numesc creştinii…Sunt încredinţată că abilitatea de a înclina balanţa umanităţii spre polul pozitiv, se va datora potenţialului uman inovator şi etic, călăuzit de o înaltă aspiraţie spirituală. 

(sursa foto: serjia.deviantart.com)