Oglinda Gorgonei

      Din  locul în care sunt, văd până departe, acolo unde pădurea  urcă domol pe coamele dealurilor în satele vecine.  Pământul este umed, zilele trecute a plouat în reprize iar soarele nu a fost suficient de prezent ca să-l usuce. Mi-am pus sub fund o carte, ca să nu îmi fac o pată pe rochie, nu că aş fi eu cine ştie ce mironosiţă, dar dulapul meu nu dă pe dinafară de plin. Rochia asta pe care o port azi e din lână, cam veche şi scămoşată, odată de un verde pal are acum o nuanţă nedefinită, dar nu-mi  permit să fac mofturi. Multe din prietenele mele  o duc şi mai rău. Noi avem noroc că tata este angajat la stat şi salariul este mai mare, în plus nu trebuie să plătim niciodată cînd mergem cu trenul.  Iar ăsta e un avantaj mare, spune tata

    Ida, fata vecinilor noştri e este subţirică şi părul negru sârmos îl poartă prins în două cozi împletite.  Stă lângă mine, îşi ţine capul sprijinit în palme. E mai isteaţă ca mine, ca să poată sta tolănită a adus o cergă mică de acasă. În timp ce stă pe burtă îşi bâţîie picioarele.

-A venit tata aseară. Am văzut că-i supărat, dar nu a vrut să îmi spună de ce. Ce s-o fi întâmplat? Ida mă priveşte întrebător.

-De ce mă întrebi pe mine? Nu-s ghicitor în stele .

-Nu, dar tu ştii toate bârfele şi noutăţile. Păi nu spune nea Ion mecanicul toate veştile cînd opreşte în staţie? Plus călătorii.

 -Hai la mine să vezi ce mi-a adus de la oraş. Şi acestea fiind zise îşi strânge cerga şi o ia înainte printre meri.

      Aud trenul, tata este deja pe peronul gării ca să îl întâmpine. Nu trec prea multe trenuri pe aici, săptămânal trece unul  singur  de două ori. Dar tata îl salută de fiecare dată de parcă ar fi trenul regal. Cei câțiva pasageri îi fac bucuroși cu mâna. Asta este un adevărat ritual. Mecanicul îi face semn, el şi tata se cunosc de mult. De cîte ori opreşte în staţie, mama îl serveşte cu o cană de ceai sau cafea. Uneori  şi cu  prăjitură. Sinceră să fiu, prăjiturile nu sunt atuul mamei, în schimb ciorbele şi tocăniţele…mmm.

      Satul nostru ascuns printre dealuri şi livezi e străbătut în aceste zile de un fior anume, un freamăt și o neliniște care crește cu fiecare zi și asta până duminică seara. În curtea şcolii va avea  loc Balul Narciselor. Pentru cei care nu  au stat vreodată la ţară nu ştiu cât de important este un bal.   Nu prea poţi face multe ca să te distrezi, duminica mergi cu familia la biserică, iar în restul zilelor se munceşte la cîmp sau în gospodărie. Îmi place toamna când merg cu fetele şi femeile la şezători. Cu siguranţă torsul şi ţesutul sunt mai interesante cînd sunt împletite cu poveşti şi bârfe de prin sat sau satele vecine iar zilele de sărbătoare sunt aşteptate de toată lumea. Aici zilele de sărbătoare sunt aşteptate de toată lumea cu agitaţie şi speranţă. Ceva se întâmplă….ceva este altfel.

        Nu avem de mers prea departe, livada se află în spatele conacului în care locuieşte Ida cu părinţii ei. Intrăm prin portiţa din spate. Conacul cocoţat aproape de culme a fost multă vreme un fel de loc misterios pentru mine. Impresionantă prin dimensiuni, construcţia avea un foişor piramidal din lemn, holuri largi de marmură albă şi neagră aranjate ca o tablă de şah. Abia mult mai târziu am realizat că aduce mult cu arhitectura caselor din Predeal şi Buşteni. O influenţă austriacă evidentă.

      Mama Idei, ne îmbie cu mere dar nu aveam poftă niciuna. Am aşteptat-o până şi-a îmbrăcat rochia primită în dar. Evident îi stătea bine albastrul acela regal, rochia din catifea fină cu guler de dantelă neagră îi venea puţin mai jos de genunchi şi îi sublinia silueta filiformă, graţioasă.

-Ce spui….îţi place? Apoi se roti ca un titirez prin cameră.

-Superbă, aşa ca tine.

-Crezi că o să remarce?

-Cine? Am întrebat făcând pe proasta, deşi ştiam că era îndrăgostită lulea de Otto Cel Blond. Otto ăsta, era în opinia mea  un tip nesuferit şi îngâmfat  din satul vecin. Iar de cînd cu nebunia asta de rasă ariană nu îi ajungeai cu paru la nas. Ai lui veniseră de pe  plaiuri germane cu multă vreme în urmă şi munciseră cot la cot cu ceilalţi săteni, dar acum… se credeau mai speciali.

-Cum cine? Îşi pune mîinile în şold şi mă priveşte suspicioasă.

– Numai dacă n-a orbit între timp, dar mă îndoiesc. N-ai tu norocul acesta.

      Se dansează afară în curte, vremea este splendidă, e cald spre marea bucurie a tuturor. Fetele poartă coroniţe de narcise, iar băieţii le au prinse la rever.  Balul Narciselor este o tradiţie aici unde primăvara sunt  cîmpuri întregi de narcise albe.  Cînd eram copil mergeam să le culegem, apoi făceam bucheţele şi le vindeam călătorilor din tren şi asta spre groaza mamei.  Dar ce parfum umplea satul… Şi acum, narcisele sălbatice sunt florile mele preferate.

      Rochia mea din șifon alb cu buchețele mici de panseluțe îmi scoate talia în evidență, așa că nu-i de mirare că simt privirile  bărbaților alunecându-mi pe corp. Unele sunt jucăușe, dornice altele de-a dreptul dezgustătoare.

      Melodia este una de pe la noi mai ritmată, însă vioara nu a fost acordată și sună strident, dar dansatorii sunt atât de absorbiți de dans încât nu-i deranjează.  Îl știu din vedere pe tânărul care  îmi este partener de dans, are palmele fierbinți lipite de spatele meu  din cauze pe care nu mi le explic transpiră puternic  și asta  mă irită, își lipește buzele de urechea mea și îmi șoptește nimicuri. Singurul avantaj în toată chestia asta este că am  partener și nu sunt una din fetele  care îngroașă rândurile pe margină.

    Bărbații și tinerii sunt tot mai puțini, războiul care se apropie a făcut ca o mare parte din ei să se înroleze. Mama este foarte îngrijorată, zvonurile care se aud nu sunt din cele mai bune. Situația politică a lumii nu se arată prea roz. Ştirile sunt contradictorii, alarmante şi după cum se pare,  Ares va avea din nou câștig de cauză într-o lume care nu și-a revenit total după ultimul război.

  Tata, este și el neliniștit, nu vrea să o arate dar îl cunosc. Are o răspundere față de noi trei. Doar Firel, prâslea casei nu e afectat de problemele lumii.  Mama spune că singura lui grijă pe lumea asta este să îi scoată ei peri albi.

    Tocurile îmi mai intră din când în cînd în pământ, dar asta e una din problemele mele cele mai neînsemnate. Prietenele mele îmi fac semne și atunci când mă uit spre locul indicat de ele, mă ia cu amețeală. Mai înalt cu un cap decât ceilalți, îmbrăcat într-un costum alb elegant, așa cum văzusem într-una din revistele doamnei Adina,  Pasha mă fixa cu privirea.  Aşa îi spuneam eu, Pasha, deoarece mi se părea că umblă ţanţoş ca un paşă însă nu s-a supărat cînd l-m strigat prima dată aşa.

,,Chipul tău, rîs,
mi-a călcat urma,
valul cu spumă
gîndul promis,
Vamă în ceruri
sufletul treaz,
Unde eşti azi,
Faţă-n surîs?,,
Ai

                Privesc cercurile pe care le face apa atunci cînd piatra îi loveşte luciul. Mai la vale, raţele îşi fac de cap, aparent pare un rai pentru toate orătăniile din ogradă. Este momentul acela din zi în care îmi place să observ natura şi să meditez. Stejarul îmi ţine de umbră, prin ramurile lui nu se vede cerul, e mare si rămuros, un întreg univers pentru furnici şi gîze de tot felul şi un oraş pentru păsări. Pîrîul trece chiar prin apropierea lui şi rădăcinile groase i se văd ieşind din malul lutos. Arunc pietricele plate cît mai departe şi cercurile concentrice devin din ce in ce mai mari.
Plictisită mă întind pe malul apei, stau pe burtă cu faţa aproape de apă. Mă privesc atent. Distorsionat chipul meu devine hilar si grotesc. Cum arăt eu în realitate? Aşa mă vede apa?
Domnul Florescu mi-a spus că filozofia nu este tocmai punctul meu forte şi după părerea lui ar trebui să mă fac doctor, eventual doctor veterinar deoarece ştie el că eu doftoricesc toate animalele de acasă. Tata şi domnul Florescu sunt prieteni buni, în fiecare vineri seara se întîlnesc să bea un pahar la bufet. Cine ştie ce i-a povestit tata…
Din cauza asta, ca să îi arăt că se înşală am început să îl citesc pe Heideger. Aşa că iata-mă cu cartea în braţe sub stejarul din ogradă.
E cald. Vacile s-au adunat cuminţi sub un nuc şi pasc scuturîndu-şi cozile ca să alunge muştele. Cîteodată le invidiez, sunt atît de calme, de relaxate. Dina e preferata mea, are un corn rupt de cînd era doar o viţeluşă, un accident nefericit. Mitru m-a lăsat să o hrănesc cu biberonul şi poate de aceea m-am ataşat de ea. Mă urmarea peste tot prin ogradă ca un caţel. Pasha rîdea cu lacrimi ori de cîte ori ne vedea.
-Ţi-ai luat un ogar pe cinste! Ce rasă e?
-Barzoi! Şi plecam scoţînd limba la el.
-Barzoi sau bărzoi, nu am înţeles prea bine?
Afurisitul, stătea cocoţat pe gard alături de Matei şi fluierau în urma mea în bătaie de joc. Dar ce să te aştepţi de la un puşti de 15 ani şi băiat de primar pe deasupra?

Gîndul la Pasha mă face să oftez. A trecut ceva timp şi băiatul acela obraznic cu pantaloni scurţi şi ochi negri a crescut, a fost la universitate şi acum …. păi acum îmi este tot antipatic. O văd pe mama. Strigă ceva dar nu aud ce spune. Mă ridic în picioare şi răcnesc.
-Vin acum!

,, Trupul tău cădea înspre ochi netulburînd niciodată misterul din adîncuri. Trupul tău răsfrînt într-o undă mi-a răstălmăcit secretul fiinţei ascunsă în tine în aşteptare.’’

   Ce mult s-a schimbat lumea de atunci…  Nu trebuie să mă uit spre el ca să ştiu că vine spre mine. Partenerul meu îşi cedează politicos şi cu părere de rău locul, noului venit.

    Îmi ridic privirea spre el şi dintr-o dată mă scufund într-o lume verde, halucinantă.

     Nu spune nimic. În mod ciudat paşii noştri urmeză melodia fără să conştientizăm asta. Palmele lui mă ard şi mi-e temă că urma lor se va vedea multă vreme pe pielea mea.

– Te-ai transformat într-o domniţă şi încă nu te-am sărutat.

– Parcă povestea era altfel, broscoiul se transformă în prinţ, dar depinde ce versiune ştii tu.

Râde şi mă strînge mai tare în braţe.

-Ştiam eu că era prea frumos să fie adevărat, temperamentul nu ţi s-a schimbat deloc. Tot bătăioasă, tot în defensivă.

-Nu-i adevărat, m-am schimbat, Pasha. Doar când sunt atacată ripostez. Dar cum de ai venit acasă?

Pentru o clipă privirea i se întunecă.

-Am să îţi povestesc mâine, dar azi hai să uităm de tot. Uite şi cerul contribuie . Oferă un cadru ideal, îmi place să cred că pentru noi, cerul și-a etalat toate nestematele.

-Un cadru ideal pentru ce anume? Mă prefac, inofensiv de prostuţă.

– Pentru noi, pentru toate poveştile de dragoste care se vor spune şi pentru cele care s-au spus.

Sursa foto: i.ytimg.com