Doina BezeaDoina Bezea
13.03.2017

Rădăcinile iubirii

Pe cât era vara de lungă, pe atât de frumoase ne erau clipele petrecute lângă bunici. Bunul prinsese războiul, copil fiind, și nu ezita să ne povestească, ori de câte ori își înmuia mustățile în vin, eroismul lui lăuntric de copil pândit de moarte. Împleteam lângă el din păpușoiul rămas de la porumb, fel de fel de obiecte artizanale, cărora nu le dădeam importanță materială, ci doar multă atenție, ca să-l facem pe bunu mândru de roadele noastre pentru care la sfârșit primeam câte o medalie, mereu aceeași, mirosind a muncă scuturată prin căpițele flămânde de agoniseală și chin. Diminețile își deschideau zorile pe fruntea bunicilor la prima odihnă a acestora, cum le plăcea lor să spună minutelor în care simțeau primul plescăit al apei dând binețe buzelor lor asprite de sudoare. În fiecare dimineață, laptele cald al văcuței Suzana ne făcea să chicotim de plăcere, nebănuind niciodată truda ce se ascundea în spatele ochilor mari, albaștri și triști ai bunicii. Nu mânca niciodată cu noi, doar ne privea. Stătea rezemată de policioara de deasupra laviței și avea grijă să ne umple blidele ciobite, ori de câte ori, unul dintre noi se văicărea că mai vrea. Arătam ca niște pisoi cu mustăți albe, și pentru că o făceam să râdă, ne mânjeam și mai tare. Le eram tare dragi bunicilor, toți cei 9 nepoți. Aveau o cumințenie în glas greu de reprodus. Când pregătea masa, buna ne întreba mereu ce am vrea să mâncăm, chiar și atunci când nu avea cu ce să ne îndeplinească dorințele. Îi vedeam cerul gata, gata, să se prăvălească din azurul ochilor, frângându-și mâinile a neputință. Eu eram cea mai mică dintre toți, și cea mai alintată. Când o vedeam pe buna că vrea să plângă, începeam să plâng și eu, ca într-o coaliție nescrisă a sufletului.

-De ce plângi, mânzule?-mă întreba cu glasul mieros buna, ascunzându-și oftatul.

-Te-am văzut pe matale, și de-aia.

…

Atunci, buna își scutura firea, înnodându-și lacrimile, și începea să încropească, imaginar, toate felurile dorite de noi, făcându-ne să râdem cu lacrimi. Toate lucrurile de pe pământ le știa buna a face. Când cădeam lua o lingură mare de lemn și bătea pământul cu vorbe grele de ocară. Dacă ne intra praf în ochi asmuțea asupra vântului incantații neînțelese până când ochii noștri dădeau drumul gunoiului din ei. Seara nu era dată să nu ne spună povești care ne înfiorau și ne făceau să ne ascundem capetele pe sub pernele hămesite de fulgi țepoși de găină. Cel mai mult îmi plăcea o poveste în care Dumnezeu a atins o pâine și ea a devenit nesfârșită.

-Tu poți să faci asta, bunico?-o întrebam eu cu minte de copil nedospită.

-Bineînțeles, că pot!-răspundea ea. Cine crede în El, va fi veșnic răsplătit. Ne închinam cu toții cu atâta zel, că îl trezeam pe bunu, care se culca odată cu găinile după o muncă istovitoare. Începusem să dau crezare tuturor lucrurilor în care ne făcuse să credem. O vedeam de multe ori scoțând din sertarul mesei bucăți de pâine, și în sinea mea credeam că bunica e Dumnezeu! Multe lucruri mi-au rămas adânc întipărite în minte, iar în suflet veșnicia mi-a legat chipul bunicii în sânge.

…

M-am întors, căutând susurul izvorului în oglinda căruia bunica ne spăla cu drag ochii în fiecare dimineață a copilăriei petrecute alături de ea. Nu l-am mai găsit! În spatele curții, căpițele din care rostuiam traiul bunicilor, erau goale, fără suflet! Vântul, pe care buna știa să-l alunge cu vorbe de ocară, se aciuase în acoperișul casei, înghițindu-i una câte una, țiglele. Am urcat dealul în care îmi rămăseseră adânc înfipte tălpile copilăriei și am plâns. Se vedea cimitirul. Încercam cu greu să descifrez numele de pe crucile căzute. Lângă un castan înflorit, bunii îmi zâmbeau dintr-o fotografie decupată din albumul morții. M-am așezat în genunchi, așteptând parcă reîntoarcerea lor. Mi-am adus aminte de puterea lui buni, dar acum eram majoră și știam că nimic nu ar putea avea viață veșnică. La căpătâiul celor doi, îmi răspundeau cu mirosul lor, doar florile. Erau rădăcinile acelei iubiri pe care nu ți-o poate lua nimeni, niciodată!

Sursa foto: upload.wikimedia.org