Ptiuuu’, să nu te deochi! (II)

amintiri de pe o arteră alfa

oamenii bat din palme

când sunt prea obișnuiți cu frumosul

alt ef patru

inima le bate la fiecare notificare nouă despre libertate

dar resursele virtuale se epuizează

scoală-te și tastează îmi spune un zimbru

Și am scris aceste amintiri:

„Cu trupul ușor dezvelit, cu mersu-i lent, cu niște sandale soldățești – atunci le percepeam așa din cauza tălpilor care mi se păreau exagerat de groase –, intra agale în curte, oprindu-se exact sub nuc, la umbră. Își trăgea puțin sufletul, își scutura pantalonii de iarbă și de praf, tresărind entuziasmat. Râdeam de el în sinea mea, căci era amuzant în construcția sa liliputană… și paiele de pe pălărie îi stăteau într-un fel…

La eclipsa de lună din acel an era tare speriat. Mi-l amintesc foarte bine… și gestul acela ciudat pe care l-a făcut! Semăna cu Ion al Glanetașului (pe vremea aia nu citisem încă romanul lui Rebreanu), dar Ion era îmbrăcat în alb, pe când bunicul purta haine mai închise – și culoarea pielii era la fel de neagră precum îmbrăcămintea. (O roată îmi scârțâie zgomotos în urechi. Privesc cu atenție în direcția sunetului ascuțit. Un stog mare de lucernă crudă amestecată cu urzici și alte buruieni minuscule parcă se plimbă deasupra pământului). Cu greu l-am recunoscut pe bunicul nostru, fiindcă grămada era atât de înaltă, încât abia i se deslușea fața copilăroasă, deși era îmbătrânit de ani și de gânduri. Purta o pălărie neagră, cam ponosită, pentru a se apăra de inamicul arzător, dar și pentru că tatăl său, străbunicul, purta o pălărie asemănătoare (poate aceeași, uite că am uitat să-l întreb). Deh, tradiție strămoșească! Așa era la ei. Lucrurile acestea mi se păreau ușor depășite, dar le-am respectat, fiindcă făceau parte din mine.”

***

„Dintr-o groapă adâncă, pe care am săpat-o cu niște băiețandri – vecini de-ai mei, desigur, căci pe alții nu-i suportam deloc – în grădină, au ieșit, pe la amiază, niște zimbri. Aveau o constituție solidă. Pășeau hotărâți spre mine. Ptiuuu’ să nu te deochi!, aud până-n străfundurile urechilor. Nici nu știu de ce eram atât de convins că vocea care mi se adresa venea de la unul din ei. Și am avut dreptate! M-am speriat…

Mi s-a mai arătat o încăpere în care stăteau, ca-ntr-o bibliotecă, mii de volume de literatură. Imaginea aceasta mi-a fost clară pentru puține secunde, așadar n-am reușit să cuprind cu privirea tot ce se afla acolo. M-am trezit, iar atunci am realizat că dispăruseră toate. Vedeam pe ecranul mare din fața mea cum se ridică zimbrii, cărțile, OZN-ul nostru, spre Analfa-TAM3883, într-o îngrămădire densă de lumină și foc.”

***

Mă trezesc cu gândul că a doua zi, după ce pleacă unchiul meu de-acasă, am să-ncerc să merg până în capătul scării din cămară. Ce-o fi ascunzând acolo unchiul? Îl vedeam că urcă scara aceea masivă de câteva ori pe zi și că își petrece chiar multe ore în pod. Dar acum îmi dau seama că nu mai am cum să urc în podul casei, fiindcă am părăsit copilăria de sute de ani. În plus, m-aș adapta foarte greu în acel spațiu androdimensional (sau cum se numea).

(sursa foto: opiniatimisoarei.ro)