O luptă aeriană

La Corabia am văzut pentru prima și (sper) ultima oară în viața mea o luptă aeriană. Adevărată. Eram în afara orașului, pe cîmp, unde ajunsesem cu o căruță (în care mă luaseră probabil gazdele sau niște vecini), și priveam fascinat, de sub vehiculul sub care ne adăpostisem, cum sus, în văzduhul albastru, cîteva avioane parcă se jucau, agitîndu-se unele în jurul altora.

N-aș ști să spun cine cu cine se bătea și nici n-aș putea să definesc ceea ce am simțit atunci: gravitatea bărbătească a ceea ce se întîmpla (de adevăratelea? scena era în aceeași măsură percutant-reală și ireală, neverosimilă) acolo, pe ecranul cerului, îmi era accesibilă, dar se amesteca în mod straniu cu un fel de jubilație, ceea ce se petrecea era în același timp ceva de care trebuia să te temi, dar și un eveniment parcă sărbătoresc.

Lupta aeriană, în pofida faptului că o urmărisem dintr-o poziție atît de bicisnică, m-a încărcat cu o stranie energie. M-am întors acasă (unde panica era de nedescris) triumfător, stînd în picioare în căruță, cu mîinile în șolduri, de parcă eu aș fi cîștigat acea luptă aeriană fără învinși și învingători în memoria mea.

—

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

(sursa foto: silvergames.com/dogfight-2)