Poate oamenii nu mai sunt apți de iubire

„Într-o dimineaţă, un boboc de trandafir răsări lângă un boboc de trandafiriţă. S-au uitat îndelung unul la celălalt. Soarele puternic le-a desfăcut petalele, transformându-i în două flori minunate.

Trandafirul i-a spus:

– Viaţa noastră este scurtă. Te privesc şi sunt vrăjit de frumuseţea şi parfumul tău. Dă-mi o şansă să te iubesc!.

– Bine — consimţi trandafiriţa — să chemăm o albină!“*

Așa a început povestea de dragoste și viață între Gina Patrichi și cel care avea să-i devină soț, avocatul Victor Agnoste. Iar întâlnirea lor a fost după modelul celei din „Cenușăreasa” – el, Prințul, plimbându-se prin bâlciul de la Galați, a găsit un… pantof. Căzuse din piciorul fin al unei domnițe avântate într-un carusel.

Gina Patrichi (8.03.1936 – 18.03.1994) a fost un basm în sine. Poezie, forță, delicatețe, pasiune, dragoste, asumare, talent. Te uitai la ea pe scenă și nu știai ce să (mai) simți, ce să mai crezi. Un vulcan. Presimțeai izbucnirea, dar încă te scăldai în ape liniștite. Iar apoi lava te cuprindea, te amețea, te ucidea și te renăștea în același timp.

„Mai am o îndoială. Poate că e mai mult o temere: oamenii nu mai sunt apți de iubire. Iar fără iubire nu se face nimic pe lumea asta. Totul trebuie iubit: oamenii, meseria, dreptatea, soarele, marea, piatra, pomul, locul în care trăiești, totul. Poate nu mai avem timp de iubire? Anticii, iubind, gândeau și construiau pentru eternitate. Noi trăim prea mult pentru azi și prea puțin pentru mâine”, spunea Gina Patrichi la un moment dat.

De o frumusețe distinsă, caldă, ea pășea cu grație și pe scenă, și în piață, și în conduri fermecați, și pe role, alături de fiica ei. Iubea și era iubită. Știa să admire și era admirată. A fost expresia feminității.

„Feminitatea? Orice femeie o poate avea sau nu. Ea se poate reduce la sex-appeal, dar mie mi se pare că lucrurile sunt mai profunde. Feminitatea poate fi un anume fel de tandrețe, de căldură, poate fi răbdarea de a asculta și știința de a te face ascultată, o anume prezență mereu vie, mereu neobosită… De fapt, feminitatea se adună în întâlnirile cu viața, mai bine spus, ea este ceea ce rămâne din întâlnirile cu viața: urma, pecetea ei. Oricum, pentru o actriță, într-adevăr este foarte importantă.”

Poate nu întâmplător era născută chiar de Ziua Femeii. Iar dacă ar fi fost o „zi a actriței”, cred că ar fi fost cea mai potrivită pentru a deveni simbolul acestei sărbători…

Să o urmărim câteva minute alături de Clody Bertola, în „Cadavrul viu” de Lev Tolstoi (regia Cornel Popa, 1975) și să ne amintim de momentele unice petrecute ca martori ai oricărui spectacol cu EA.

(sursa foto: doxologia.ro)

*poveste spusă de Gina Patrichi viitorului soț, la prima lor întâlnire.