23 August

Cînd, cu ani în urmă, am văzut filmul Porțile albastre ale orașului, după nuvela lui Marin Preda, O oră din august, unul dintre filmele românești care au reușit să mă tulbure (mi s-a întîmplat chiar să-l revăd de cîteva ori), secvențele lui de la început mi-au amintit de propriul meu 23 August. Căci l-am apucat, am participat în felul meu la el, deși în 1944 aveam doar șapte ani și ceva și mă aflam departe de centrul evenimentelor.

În film, în acele secvențe apărea în stradă un bărbat mai în etate și cu chef de a striga (așa interpreta omul ceea ce se petrecuse cu o zi înainte) cuvîntul „pace” exact în clipa în care trece pe lîngă el cu un pas energic severul și corectul locotenent Roșu, ce pune lucrurile la punct, admonestîndu-l prompt pe cel ce se grăbise să proclame (și să sărbătorească) pacea în vreme ce războiul, de fapt, continua. Și totuși, de acest cuvînt – nu cel mai potrivit pentru a defini situația – se leagă pentru mine emoția marelui eveniment.

În dimineața zilei de 24 august, cînd m-am trezit, în odaia noastră era „lume”: cîteva femei (gazdele sau vecine) care vorbeau, spunînd că „s-a făcut pace”. Era o dimineață noroasă, caldă. O dimineață care mi s-a gravat pentru totdeauna în memorie. Am înțeles imediat că s-a întîmplat ceva foarte important. Desigur, nu era vorba încă de pace, ci de întoarcerea armelor împotriva dușmanului firesc: hitlerismul. Evenimentul a trezit în inimile oamenilor o mare ușurare, ușurare tradusă uneori, explicabil, prin cuvîntul pace. Dar războiul continua. În zilele următoare am văzut soldați germani dezarmați, ostași români și – pentru prima oară – sovietici.

Pe prima pagină a unui ziar (local?) ce îmi cădea din cînd în cînd în mînă la Corabia, în colțul din dreapta sus, găseam de la o vreme un desen, mereu același, care înfățișa o formație de ostași înaintînd în pas alergător, cu brațele îndoite din cot, aduse la piept. Erau „bolșevicii” și desenul din ziar (un ziar onest în felul lui, informînd exact, prezentînd situația reală) voia să zică – și o spunea atît de limpede, încît și un copil putea să înțeleagă – că se apropiau, veneau. Și într-adevăr au venit, făcîndu-și într-o zi apariția și în mica localitate de pe malul Dunării.

—

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

(sursa foto: rador.srr.ro)