Literatura de azi
Comoditate
Mă bătea prea tare soarele,
Şi te-am pus în geam
Ca pe-o hârtie albastră.
Mă bătea prea tare gândul,
Şi te-am pus
În dreptul frunţii
Ca pe-o icoană
Făcătoare de minuni.
Mă bătea prea tare moartea,
Şi te-am pus în dreptul inimii,
Ca pe-un paravan
De dragoste.
Acum, că pleci,
Mă vor disputa cu o furie înzecită
Soarele, gândul,
Şi moartea.
Ca pe Homer
Cele şapte cetăţi.
Marin Sorescu
***
Aveai părul lung până la cer
Aveai părul lung pînă la cer
Atârnai de dânsul pe pământ
Mă gândeam să-ți mângâi trupul sfânt
Sânii cu sfială să ți-i cer
Coapselor închise să mă-nchin
Să le-ating uimit ce albe sunt
Doar cu floarea grea a unui crin
Să le-mbrățișez îngenunchind
Și apoi ca fluturii să pier
Luat de dup-amiază și de vânt
Aveai părul lung până la cer
Spânzurând de dânsul pe pământ…
Emil Brumaru
***
Pot să scriu cele mai triste versuri noaptea aceasta
Pot să scriu cele mai triste versuri în seara asta.
Să scriu, de exemplu: „Noaptea-i înstelată,
şi tremură, albaştri, aştri în depărtare”.
Vântul nopţii se roteşte în cer şi cântă.
Pot să scriu cele mai triste versuri în seara asta.
Eu am iubit-o, şi câteodată şi ea m-a iubit.
În nopţi ca asta am avut-o în braţele mele.
Am sărutat-o de atâtea ori sub cerul infinit.
Ea m-a iubit, şi câteodată şi eu am iubit-o.
Cum să nu-i fi iubit iubit ochii ei mari şi trişti.
Pot să scriu cele mai triste versuri în seara asta.
Să mă gândesc că n-o mai am. Să simt că am pierdut-o.
Să ascult noaptea imensă, mai imensă fără ea.
Şi versul cade-n suflet ca roua peste iarbă.
Ce contează că iubirea mea n-a putut-o păstra.
Noaptea-i înstelată şi ea nu e cu mine.
Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare.
Sufletul meu nu vrea să înţeleagă că a pierdut-o.
Ca şi cum ar vrea s-o aproprie privirea mea o caută.
Inima mea o caută, şi ea nu e cu mine.
Aceeaşi noapte face să albească aceiaşi arbori.
Numai noi, cei de atunci, nu mai suntem aceiaşi.
N-o mai iubesc, e-adevărat, dar cât am iubit-o.
Vocea mea semăna cu vântul ca să-i atingă auzul.
A altuia. Va fi a altuia. Cum înainte a fost a săruturilor mele.
Vocea ei, trupul ei conturat clar. Ochii ei infiniţi.
N-o mai iubesc, e-adevărat, dar poate-o mai iubesc.
E-atât de scurtă iubirea, şi atât de lungă uitarea.
Pentru că în nopţi ca asta am avut-o în braţele mele,
sufletul meu nu vrea să înţeleagă că a pierdut-o.
Chiar dacă asta e ultima durere pe care mi-o provoacă,
şi astea ultimile versuri pe care i le scriu.
Pablo Neruda
(traducere de Dan Munteanu)
***
Mi-e dor de tine
Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sânul tău cu bumbi de dude,
De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De şoldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tăi mi-e dor,
Să-mi strângă capul înlăuntrul lor.
Dă-mi pe limbă să le bea
Balele tale calde, mult iubita mea,
Femeia mea, durerea mea şi viaţa mea.
Tu nu ştii, că la rău şi bine,
Inima, gândul meu, lipite sunt de tine,
Ca iedera te înfăşoară
Sufletul meu, cu frunza lui uşoară.
Tulpina ta se-nalţă pân’ la stele
Strânsă de vrejul gândurilor mele.
Tu nu ştii că eşti totul pentru mine,
Lumina mea şi zările senine,
Văzduhul nalt şi apa ce o sorb,
Sufletul meu fără de tine-i orb,
Mâna tânjeşte, mintea se-nconvoaie
Ca spicul de săcară fără ploaie.
Pământul meu te cere, cerul meu,
În care-aud şoptind pe Dumnezeu.
Grădina mea cu poame delicate,
Fântâna mea cu ape ridicate
Ţâşnind în sus în soare
Şi-aducătoare de răcoare.
Vino, femeia mea, să te mângâi
De-a lungul până la călcâi
Cu buzele, cu ochii, cu visarea.
Mă uit la tine, te frămânţi ca marea,
Din spume de dantele, din talaze,
Cu peruzele, cu zmaralde şi topaze.
Strecoară-te subt luntrea mea şi lină
Du-mi-o-n adânc şi în lumină.
Te cânt ca un copil bătrân,
Lasă-mă să mi te-adorm pe sân,
Lasă-te-ntreagă să îţi leagăn moale
În luntre farmecele tale
Şi frumuseţile tăcute.
Bijuteria mea cu pietre neştiute
Decât de robul tău care te cântă,
Vino încet şi mă-nveşmântă
Cu sufletul, cu carnea ta,
Pe care nu o pot uita.
Tu eşti iubita mea,
Stăpâna mea,
Durerea mea şi bucuria mea.
Noi suntem unul amândoi
Ca un altoi lângă un alt altoi
Şi-n lumea toată suntem numai noi,
Ca două cărţi legate într-o carte,
De-a pururi, zi cu zi, până la moarte.
Să nu mai ştiu de nimeni, de nimic,
Puiule mic,
Nufărul meu deschis
Plin de parfume rare şi de vis.
Vino grădino,
Vino senino.
Vino încet ca zborul tiptil de rândunea
Iubita mea, femeia mea.
Tudor Arghezi
***
Convertire
Prin ce-nnodate drumuri, pornind la ce răscruce
Începe noaptea noastră să curgă, nu mai ştiu.
Văd doar, la geamuri, fuga trăsurii ce ne duce,
Cu-un sac de somn pe capră: ghebosul vizitiu.
În limba ţării tale, mă necăjeam a spune
Că eşti supremul bine, înaltul meu regat;
Că nu cuprinde altă dulceaţă şi minune
Oraşul-zmeu, oraşul ţestos şi ferecat.
Cu ochi în jumătate (ce vor să spună: hai!)
Priveai la omul oacheş venit din Valahai;
Cu ochi pe jumătate, căci nu ţineai să-l măsuri,
Întâia mea cucoană de voaluri şi mătăsuri!
Pe crengi de vis, doi umezi de muguri: ochii tăi
Se deschideau în floare, când lampe din odăi
Burau lumină scumpă la geamul de trăsură.
Cu foarte mare frică te-am sărutat pe gură,
Şi te-am rugat cu ciudă, de mila mea plângând,
Să uiţi de stângăcia băiatului ce sunt,
Că eu visez cum pruncul flămând la sân, la maică,
De carnea ta curată şi albă, de nemţoaică,
Mai rară ca răcoarea în luna lui Cuptor.
– Mi-ai lunecat în braţe, ai desfăcut fuior
Tot părul, ca un galben, întins eter de miere
Şi m-ai făcut cu-un lucru de preţ mai ştiutor:
Că două sunt, nu una, femeie şi muiere.
Ion Barbu
(selecție de Odilia Roșianu)
