Fiorul morții

În urma minuţioaselor cercetări detectivistice, a decis că Dorin Petrican era primul asupra căruia putea acţiona fără surprize. Tânărul, foarte închis şi zgârcit în a lega prietenii, locuia singur în garsoniera bunicii, undeva într-un bloc de patru etaje. Lucra ca distribuitor de produse lactate într-o reţea de supermarketuri, şi întotdeauna la patru, în zori, pornea motorul dubiţei parcate pe laterala din spatele clădirii. Maşina era uşor de ţinut sub observaţie, albă, cu un iaurt imens imprimat pe uşile glisante. În timpul serviciului, Dorin Petrican purta jachetă şi pantaloni albastru cu alb.

Într-o dimineaţă cu burniţă de primăvară întârziată, profesorul Glas aştepta ascuns în tufele de merişor sălbatic plantate pe marginea aleilor. Cablul negru, lucios ca o viperă, era ascuns sub pufoaica cu gluga trasă aproape de ochi. Deşi într-o stare de chinuitoare aşteptare, care s-ar fi putut prelungi, era convins că această primă înfruntare decisivă se va termina în favoarea lui. Aproape, dar nu de tot; întotdeauna rămâne dramul de ghinion asumat într-un risc. Plus îndoiala, teama, neprevăzutul! Rezemat de trunchiul unui copac, fuma cu ţigara bine ascunsă în pumn. Momentul aşteptat de atâta vreme părea concentrat în uşa de la intrarea din spatele blocului.

Burniţa se transformase în ploaie şi apa forma cercuri imprecise care se măreau încetul cu încetul; Valer avu un moment de panică la gândul că Dorin Petrican putea să-i scape. Deodată auzi paşi, zornăit de chei, neliniştea frunzelor biciuite de apa care cădea torenţial. Un salt înainte. O rotire a tuturor lucrurilor şi bolboroseli întrerupte, gâfâituri, bufnituri imprecise şi un icnet lugubru urmat de câteva secunde de linişte. O pisică sări speriată de moarte, undeva se auzi sirena unei ambulanţe. Lumina îngheţată a dimineţii zăbovi o clipă asupra bărbatului întins la pământ, ce părea să fi adormit cu faţa în sus. Apa de ploaie aluneca peste chipul vânăt, cu limba ieşită puţin în afară şi ochii imenşi cu privirea fixată pentru totdeauna spre cer. Strania confruntare, extrem de bine regizată nu durase mai mult de câteva minute. Începuse jocul cu mărgelele morţii!

Apoi, la câţiva zeci de metri depărtare, un ins gârbovit, sub semnul unei cumplite oboseli urcă în primul troleibuz ieşit din depou. Cu capul rezemat de fereastră şi gluga trasă pe ochi se făcea că doarme, pentru a nu fi băgat în seamă.

Peste nici o lună, la vremea teilor înfloriţi, Valer Glas, îmbrăcat în blugi, jachetă cu fermoar şi ochelari negri de soare se plimba pe străduţele unei staţiuni montane. Şapca cu cozoroc, bocancii cu talpa groasă şi nelipsitul rucsac din spate te trimiteau cu gândul la un alpinist ori geolog. Îşi răsese mustaţa şi renunţase la şuviţele rărite, trase ridicol peste chelie. Schimbările îl avantajau şi cine l-ar fi privit cu atenţie, putea presupune dincolo de tenul palid şi privirea pătrunzătoare, un tip căruia, cu puțină indulgenţă, i se putea spune rasat. Nu era văzut în compania altor persoane şi nici nu intra în vorbă cu nimeni. Prefera să se cazeze la moteluri sau pensiuni, însă niciodată mai mult de o noapte. Solitudinea şi uşorul târşâit al picioarelor crea celor din jur o reticenţă instinctivă.

De câteva zile, Ionel Bratu şi Artur Stănescu, aşa zişii „intermediari în afaceri”, se vânturau prin staţiune fără să bănuiască defel că cineva îi monitorizează zi şi noapte. Prea tineri, prea inconştienţi, acţionau fără multă prudenţă, iar chipurile lor nătângi nu interesau pe nimeni. Locuitorii micului orăşel de munte erau obişnuiţi cu turiştii sau vizitatorii de ocazie. Dealurile cu foioase şi conifere, colţii câtorva masive muntoase în depărtare, cerul de un albastru tare, ca în porţelanurile chinezeşti, dimineţile limpezi, toate la un loc ofereau celor veniţi motive temeinice pentru a petrece niște zile frumoase. Natura adevărată concura reclamele şi, probabil, toţi se lăsau pradă unui sentiment de intimitate şi aventură. Cu excepţia bărbatului cu rucsac în spinare şi nelipsiţii ochelari de soare.

Nu i-a trebuit mult să-şi dea seama că urmăriţii săi erau traficanţi periculoşi, „afacerea” prestată însemnând de fapt comerţul cu droguri. Dezgustat şi furios, aştepta momentul propice când vânătorul avea să rămână singur cu vânatul. Evident, niciodată nu-i trecuse prin cap să implice poliţia în proiectele sale irevocabile. Trebuia doar să fie atent şi răbdător, extrem de răbdător… De data asta, între nenumăratele sale axiome şi probabilităţi, pe primul loc se situa Prudenţa. În niciun caz nu se putea hazarda fără certitudinea reuşitei!

Trecu ceva timp până când să le poată observa modul în care acţionau. Şi-a dat seama că atâta vreme cât cei doi ticăloşi se aflau împreună, i-ar fi fost aproape imposibil să atace. Le-a descoperit călcâiul lui Achile chiar în modul în care operau: niciodată, indiferent de circumstanţe, nu se prezentau la întâlnirea cu „clientul” în tandem. Fie din lăcomie, fie de frică sau presaţi de timp, Bratu şi Stănescu îşi racolau partenerii – consumatori sau traficanţi ca şi ei – separat. Unul într-o parte a oraşului, celălalt în alta. În zilele de „lucru intens” se reîntâlneau abia seara târziu, de obicei în locul unde luau masa împreună. Dacă nu, ca din întâmplare, la hotel sau la restaurantul acestuia. Când erau mulţumiţi, mâncau mult şi săţios, iar sticlele de vin treceau de numărul degetelor de la o mână. Părea să le meargă mai bine decât se aşteptau!

Pe urmele lor, fostul profesor îşi pregătea cu meticulozitate certitudinea reuşitei. Curând descoperi că Artur Stănescu, debutant sau mai puţin abil în tranzacţii, avea dificultăţi cu „distribuţia” şi era nevoit să mintă. Faţă în faţă cu partenerul său improviza prost şi fără argumente, până reuşea să-l scoată pe acesta din sărite. Ionel Bratu, o adevărată namilă – fost boxer cu nasul umflat şi pleoapele ochilor aproape lipite – îi trăgea câte două perechi de palme peste faţă, înjurându-l de mamă şi de neamul tuturor neamurilor. Apoi dispărea, nu înainte de a-şi buzunări tovarăşul de bani sau de eventuala „marfă” nevândută. Bănuitor şi ostil, îl mai pipăia încă odată din cap până în picioare, pentru a fi sigur că nu-i scăpase nimic.

După astfel de scene, furios şi umilit, Stănescu se îmbăta ca un porc, folosind banii ascunşi sub limbă, înveliţi într-un plastic. Ieşea din cârciumi abia ţinându-se pe picioare şi, adesea, adormea pe prima bancă ieşită în cale. Cunoscându-i prostul obicei, tovarăşul într-ale matrapazlâcurilor se întorcea să-l recupereze, trăgând de el până la primul taxi. Valer înregistrase că destinaţia era aproape întotdeauna aceeaşi, adică un motel de la marginea staţiunii, în apropierea unei benzinării deschisă zi şi noapte.

Trecuseră aproape zece zile şi tatăl Dianei încă nu definitivase un plan care să îl ducă acolo unde voia cu orice preţ: moartea criminalilor. Scârba, aşteptarea, lipsa de acţiune, piedicile reale sau excesul de prudenţă îl făceau să simtă stringent rostul şi fiorul morţii. Ochii adânciţi în orbite începuseră să semene cu două găuri negre şi ameninţătoare, mintea părea să se blocheze. Brusc, hotărî să intre în vorbă cu cei doi şi să le câştige încrederea, mai ales că în noaptea de dinainte avusese palpitaţii, semn că era nevoie urgentă de repaos psihic. Această malefică încărcătură îl putea omorî.

(sursa foto: nadimaria.blogspot.ro)