Femeia mută

Când m-au chemat la Urgenţă, Mrs Singh era deja un caz în jurul căruia se învârtiseră mulți doctori. Rezidenta care-mi prezenta cazul avea o voce neobişnuit de liniştită şi de indiferentă, indirect proporţională cu gravitatea cazului pe care-l descria.

O femeie de 29 de ani, gravidă în 8 săptămâni, paralizase pe partea stângă în cursul acelei dimineţi şi nu mai putea vorbi. Am întrebat-o dacă e în comă şi mi-a răspuns că nu e, ba mai mult, se putea comunica cumva cu ea. Doar atât că nu mai putea vorbi. Am decis să cobor să o examinez şi eu.

Mrs Singh, după cum mă şi aşteptam, era o femeie de origine indiană, aşa cum sunt aproape toţi cu acest nume. Sunt proveniţi din acel faimos trib de războinici Siks, în care bărbaţii nu-şi tund părul şi barba de când se nasc. Părul, nemăsurat de lung, îl poartă înfăşurat în jurul capului ascuns sub cunoscutele turbane. Bărbaţii, încă de la vârsta de 7 ani, au obligaţia de-a purta tot timpul la ei un cuţit, chiar dacă unul simbolic. Copiii lor care merg la şcolile din New York au avut probleme la controalele care se fac elevilor dimineaţa cu detectoare de metale. Au fost lăsaţi totuşi să poarte cuţite de plastic. N-am auzit niciodată de vreun scandal legat de indienii Siks. Femeile lor poartă sari şi par mai puţin tradiţionale ca bărbaţii. Avem în spital trei doctori cu numele Singh, medici respectaţi şi cu multă experienţă. Când operatoarea îi cheamă în difuzoarele instalate peste tot precizează totdeauna dacă e doctorul Singh A, B sau C. Niciodată nu îndrăznește să le pronunțe numele mic pentru că știe că poate crea confuzii.

Mrs Singh zăcea în pat cu ochii larg deschişi. Primul lucru care m-a izbit a fost tristeţea fără margini pe care o avea în privire. O tristeţe pe care nu o vezi la cei cu accidente vasculare recente, cărora li se şterge de pe faţă orice urmă de expresivitate. Nu părea deloc o femeie care tocmai suferise o mare comoţie cerebrală. Mâna şi piciorul stâng îi atârnau inerte, îşi mişca cu greu capul, însă ochii îi erau vii şi urmărea atentă tot ce se întâmpla în jurul ei. Am început să-i vorbesc. Înţelegea tot ce-i spuneam, dar nu vorbea, răspundea doar prin da sau nu, folosind mişcările capului, care, cel puţin aici la New York, par a fi aceleaşi pentru toţi de oriunde ar fi venit.

În principiu îi cunoşteam deja răspunsurile, aşa c-am întrebat-o doar dacă sarcina pe care-o are e una dorită. Cu mâna dreaptă mi-a arătat că aşa şi aşa. Am examinat-o şi am observat ca toţi ceilalţi că partea stângă era complet inertă, fără reflexe, iresponsivă chiar la stimuli dureroşi. Cateterul venos care îi fusese plasat în mâna stângă nu i-a produs nici cea mai mică grimasă. Înaintea mea o văzuseră deja doctorul de la urgenţă, internistul, neurologul şi psihiatrul. Ne era clar tuturor că femeia nu avusese un accident cerebral evident şi singurul lucru pe care-l ştiam cu siguranţă era că e gravidă. Conform protocoalelor din spital trebuia admisă pe secţia de ginecologie pentru observaţie. Ce ar fi trebuit să „observăm“, nu ne era clar niciunuia.

Sora pacientei, care stătuse liniştită pe un scaun la Urgenţă, a ieşit după mine şi atingându-mi uşor braţul mi-a spus într-o engleză aproape fără niciun accent.

– Cred că e ceva ce ar trebui să ştiţi.

În sfârşit cineva din familie care putea să ne dea mai multe informaţii. Aflu că, de fapt, sunt emigranţi din Guyana britanică, descendenţi din indieni Siks emigraţi pe coasta Americii în urmă cu două-trei generaţii. Guyanezii din Guyana britanică sunt în general printre oamenii cei mai fericiți cu am avut vreodată de-a face. Nu știu de unde li se trage starea asta și cum au ajuns la ea. Par indieni ca aspect fizic, sunt majoritatea hinduși, dar nu practică hinduismul, și au ceva care-i diferențiază de cei proaspăt veniți din India, în afara îmbrăcăminții și a unei emancipării evidente. În primul rând, expresia feței și a ochilor e alta. Una de perpetuă mulțumire și seninătate, amestecate cu o șmecherie sănătoasă cu care sunt dispuși să trateze egal toate problemele vieții. Îmi place să lucrez cu ei. Mrs Singh avea în ochi o expresia aparte.

– Doctore, totul a început astă dimineaţă, mi-a spus sora ei. Sora mea trebuia să aibă o explicaţie dificilă cu bărbatul ei. Ieri am fost amândouă în Atlantic City, pentru că ne plac cazinourile. Ăsta-i adevărul. Avem amândouă acest viciu. Sora mea a împrumutat de la o rudă 1000 $ pe care i-a pierdut în două ore. Cineva îi ghicise că această duminică ar fi ziua ei norocoasă. La întoarcere, hotărâsem că astăzi îi va spune soţului ei totul, urmând s-o terminăm cu jocurile de noroc. El zice că dimineaţa, la cafea, sora mea a încercat să-i spună ceva, dar brusc a căzut jos, a paralizat imediat şi-a amuţit. Credeţi că e ceva grav?

Ştiam că nu e ceva grav. Aproape uitasem de această maladie, evident mult mai rară astăzi, mai bine ascunsă în spatele altor denumiri, a altor sindroame, care continuă să apară şi să dispară periodic din cărţile de medicină.

Acum treizeci de ani, când eram student în România, aveam o materie de un trimestru care se numea Istoria Medicinii. Nu există în universităţile americane. Până şi astăzi îmi amintesc cursul despre aşa-zisa „Isterie“, boală la modă, aproape epidemică în lumea vestică de la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. Aşa numita epoca „victoriană“, când femeile erau palide, îşi dădeau ochii peste cap când îţi era lumea mai dragă şi leşinau cu atât mai des şi mai dramatic, cu cât erau mai din înalta societate. Atunci auzisem şi citisem despre experimentele doctorului Jean-Martin Charcot din Parisul de altădată. E considerat încă părintele neurologiei moderne şi la acea vreme fusese poreclit „Napoleonul nevrozelor“. Avem cu toţii în corp câteva artere, nervi şi reflexe care-i poartă şi azi numele, iar unii mai puţin norocoşi, boli serioase care poartă numele lui Charcot. El considera isteria o nevroză a femeilor şi devenise faimos prin demonstraţiile pe care le făcea public în amfiteatrele spitalului Salpetriere din Paris. Inducea stări „isterice“ pacientelor folosind hipnoza. Femeile intrau uşor în transă, după care apăreau simptomele bizare ale acestei maladii, convulsii, deliruri, paralizii ciudate, orbiri trecătoare, leşinuri urmate de stări catatonice. Oricum, Charcot oferea o alternativă a vechiului tip de tratament care, de la Hipocrat şi Galen încoace, se rezuma la aceeaşi „procedură“: masajul vaginal. Acesta presupunea masajul digital al peretelui anterior vaginal şi a zonei clitoridiene până la obţinerea aşa-zisului „paroxism isteric“. Pe vremea aceea încă nu se vorbea de acel „G spot“, poate nu întâmplător localizat chiar pe peretele anterior al vaginului. A fost „descoperit“ prin 1950 de doctorul german E. Grafenberg, care a încercat să-l prezinte ca pe o insulă rară a extazului erotic, omisă până atunci de pe toate hărţile neclare ale sexualităţii feminine. Controversele legate de acest punct G au dus în cele din urmă la studii anatomice reale, biopsii ale vaginului, care i-au infirmat de fapt existenţa.

Ca ginecolog, sunt foarte des pus în situaţia de-a trece graniţa dintre ginecologie şi sexologie. O trecere incomodă, pentru că e vorba de-o graniţă neclară, fluidă, dincolo de care, de multe ori, nu bănuieşti ce urmează. Pacientele îmi cer uneori părerea, punându-mi pe masă când mă aştept mai puţin, detalii neaşteptate din viaţa lor intimă. Câteodată vor să-mi ştie părerea, sunt doar ginecologul lor de ani de zile. De multe ori, deşi răspunsul îmi stă pe buze, mă feresc să-l rostesc. Nu sunt sexolog, aşa că de obicei mă rezum prin a le spune că în principiu „sexul e în cap“, zonă oarecum îndepărtată de specialitatea mea.

Acel masaj vaginal putea dura ore şi putea epuiza atât pacienta cât şi medicul sau moaşa care se implica în tratament. Celor necăsătorite li se recomanda să se căsătorească, iar celor căsătorite să aibă sex mai des. O cotitură în acest tip de tratament a avut-o descoperirea curentului electric şi a creării primului vibrator electric în 1873, ustensilă care a fost introdusă în casele oamenilor cu mulţi ani înaintea aspiratorului sau uscătorului de păr. Pe catalogul de gadgeturi electrice din 1918 al faimosului magazin Sears, „The Vibrator“ se vindea sub reclama „foarte folositor pentru serviciile din casă“, iar folosinţa lui nu părea să aibă nimic de-a face cu eroticul. Vibratorul e încă prezent în „cutiuța cu jucării” a multor femei moderne. Prima dată când am auzit de acest termen, „cutiuță cu jucării”, a fost cu câțiva ani în urmă când una din pacientele mele m-a rugat să-i recomand un lubrifiant bun. I-am spus de uleiul pentru nou născuți Johnson&Johnson de care am aflat cu totul întâmplător de la o altă pacientă, care mi-a râs în nas când i-am recomandat un produs vândut ca lubrifiant. Se întâmplă în medicină să înveți lucruri noi chiar de la pacienți. Un unchi de-al meu din România, fost dermatolog, spre pensie, ajunsese să nu mai aibă încredere în medicamente și recomanda mai ales leacuri învățate din medicina populară de la foștii pacienți, care le testaseră pe ei. Pacienta mea cu lubrifiantul mi-a mulțumit la următoarea vizită și mi-a spus secretos că a adăugat ceea ce i-am recomandat în cutiuța ei cu jucării. N-am indrăznit s-o întreb ce conține acea cutie pentru că mi-a venit în minte „cutia Pandorei”, o sintagmă desigur folosită abuziv…

Nu de mult, am fost chemat la urgență de un coleg care venise de acasă pentru o pacientă privată. Femeia i-a spus franc la telefon că i s-a rupt vibratorul în două și că simte că ceva a a rămas înăuntrul ei. M-a chemat și pe mine pentru un ”second opinion” și ceea ce am găsit amândoi în fundul vaginului ei, blocată de-a curmezișul, era o bateria mare de 1,5 volți, Duracel Ultra. Am scos-o ușor afară, dar l-am și sfătuit pe colegul meu să cheme un chirurg pentru că una din bornele bateriei produsese o arsură serioasă între vagin și rect. După trei zile, avea deja o fistulă recto-vaginală pentru care a trebuit să i se facă un anus contra naturii pentru câteva luni, timp în care fistula s-a vindecat cu greu. Femeia a dat în judecată firma de vibratoare, dar avocatul ei are mari bătăi de cap pentru că ustensila a fost produsă în China și problema poate degenera într-un conflict internațional de interese.

Oricum, astăzi nu mai vorbește nimeni de isterie. La începutul secolului XX, Freud, studentul lui Charcot, a schimbat denumirea isteriei în ”Conversion sindrom”, încercând să lege această tulburarea de subconștient. Acea parte din noi care nu ştim unde e, ce ascunde, dacă ne aparţine măcar, şi mai ales dacă lucrează pentru sau împotriva noastră. Deci, acestei maladii de care suferea pacienta mea pe vremuri i se spunea simplu „isterie“. Cine ar mai îndrăzni astăzi să folosească această denumire?! Abandonată din secolul douăzeci, nu atât datorită dispariţiei, cât mai ales explicaţiilor noi pe care a început să le dea Freud, care a studiat cu Charcot. Pe atunci, acest tip de manifestări neobişnuite şi inexplicabile erau încadrate în grupul isteriei. Sunt relativ uşor de diagnosticat pentru că simptomele cu care se prezintă bolnavii nu au nicio logică medicală, apar în anumite circumstanţe, dar pot fi înşelătoare pentru că imită sindromuri şi afecţiuni grave.

A doua zi după internare Mrs Singh a început să-şi mişte mâna paralizată şi spre seară şi piciorul, dar de vorbit nu putea vorbi, sau nu voia s-o facă. A treia zi, când i-am spus că ne gândim s-o lăsăm acasă, a „paralizat“ din nou, aşa că a mai stat două zile şi a reuşit să meargă bine doar după ce soţul ei i-a spus că a plătit cei 1000 de dolari.

Nu ştiu când a reînceput să vorbească, dar după două săptămâni când a venit la mine în clinică spitalului vorba bine. Despre orice, dar nu despre episodul din spital pe care-l evita ca și cum n-ar fi fost. Am revăzut-o de câteva ori în timpul sarcinii și de fiecare dată venea cu un vas de plastic în mână în care scuipa din când în când. Avea o sialoree de care n-a reușit sa scape toată sarcina. O secreție salivară puternică, incontrolabilă care-i umplea gura constant. Mai văzusem așa ceva si la alte paciente din NY, majoritatea emigrante, dar nu-mi aminteam să fi vazut așa ceva la gravidele in România. Mrs Singh avea niște ochi foarte vii, dar triști, care te făceau să crezi că veșnic ascunde ceva în spatele lor. Poate doar puțină melancolie. În America ne ferim să vorbim cu pacienți despre tristețe și melancolie. Tristețea, în sensul nostru european, nu mai există aici, pentru că a fost transformată ”conversiv” în depresie și trebuie să chemi automat psihiatrul în consult, ceea ce complică lucrurile și se lasă cu medicație. La un moment dat, Mrs Singh m-a întrebat fără să mă privească în ochii, dacă eu cred că săpunul e dăunător sănătății. „Săpunul cu care ne spălăm?” am întrebat eu. „Da, acela. Doar că eu îl mănânc…” răspunse ea oarecum rușinată. „Ce fel de săpun?” am întrebat-o, de parcă asta ar fi avut voreo importanță. „Irish, spring, albastru. E cel mai bun… mănânc cam unul pe zi…”. Am tăcut înmărmurit neștiind ce să zic. Era și săpunul meu preferat, cu care mă spălam de ani de zile. Habar n-aveam dacă săpunul devine nociv când e mâncat. Nu învățasem despre așa ceva la medicină. Eram familiar cu ciudățeniile culinare ale gravidelor, care pot mânca lucruri ciudate, var, tencuială sau te miri ce. Mrs Singh închisese între timp ușa, să fie sigură că nu aude nimeni despre ce vorbim. Parcă eram la o confesiune.„Și mai e ceva ce trebuie să vă spun… cu sarcina asta mănânc și scrum” „Ce fel de scrum?” întreb eu imediat,de parcă asta ar fi avut vreo importanță. „De țigară…”. „Deci fumezi în sarcină..” „Nici vorbă. N-am fumat niciodată. Scrumul mi-l aduc două verișoare fumătoare care-l colectează pentru mine… Credeți că e periculos pentru copil?” Am ridicat din umeri resemnat și neputincios, total depășit de situație. N-am chemat nici psihiatrul, nici dieteticianul și am rămas prosternat pur și simplu. „Cât mai am până la trei luni, doctore?” „Vreo săptămână…” i-am răspuns eu nesigur. „Ce bine! După trei luni mă lasă poftele astea…”. A plecat discret, închizând ușor ușa, lăsând în urmă un miros puternic de scrum de țigară amestecat cu cel de săpun Irish spring. Din seara aceea nu am mai folosit la baie vechiul meu săpun albastru.

Mrs Singh a scăpat de ciudata ei meteahnă cu scrumul și săpunul, dar nu și de cea a jucatului la noroc. De câte ori venea la control, lua câteva bilete de loterie din drogheria de peste drum, iar mie îmi aducea o cafea cappuccino. Pe când era în luna opta, Mrs Singh a dispărut brusc. Am aflat de la o altă pacientă că Mrs Singh câștigase la una din tragerile mari Loto multe milioane de dolari. Înainte de fi plecat să nască în Florida la un spital particular din Palm Beach care făcea și nașteri sub apă, ne-a trimis câteva buchete mari de flori, multă înghețată, iar mie o cutie mare plină cu săpun Irish spring.

(sursa foto: dealdey.com)