Poezie făcută din proză

Ioan Barb contribuie, ca și alți scriitori activi din provincie, la descentralizarea vieții literare din România: locuiește la Călan (locul nașterii sale), un orășel din județul Hunedoara, cunoscut aproape exclusiv pentru furnalul său metalurgic care la sfârșitul secolului nouăsprezece era cel mai mare din țară. Din această localitate căreia îi este fidel, Ioan Barb intră în competiție fără complexe cu autori din București și din alte centre culturale.

Deși profesează avocatura, practică și el un fel de metalurgie, dând la topit proza vieții de fiecare zi și extrăgând din ea poezia. Această metodă este folosită pe scară largă de poeții de azi, precursorul lor fiind, fără îndoială, Marin Sorescu, cu ciclul lui de poeme La Lilieci. Mi-ar fi plăcut ca Ioan Barb să fi inventat un mod propriu de a scrie, în loc să se alinieze la o modă. Dar mă mulțumesc cu faptul că el folosește procedeul cu siguranță și naturalețe, producând texte lizibile și uneori emoționante.

Volumul său recent apărut, Orașul alb, cuprinde narațiuni banale care, cam pe la jumătatea lor, se transformă (sau tind să se transforme) în poeme. Pentru cititor, obligat în repetate rânduri să treacă de la un gen literar la altul, trecerea devine previzibilă; în consecință, ajunge să o aștepte cu o anumită blazare.

Lucrurile se petrec în felul următor: Ioan Barb istorisește neutru, fără să se grăbească, tot felul de întâmplări (cele mai multe, din fondul de amintiri al familiei sale). Apoi, când simte că este pe punctul să devină plictisitor, găsește o continuare fantezistă și feerică a narațiunii.

Iată, ca exemplu, un text intitulat Căruța cu promisiuni. Prima parte este proză-proză. Ca dovadă, dacă o transcriu sub formă de proză, nimic nu mai amintește de statutul ei de poezie:

„«Tat-tu a fost crai mare» spunea mama și îl afurisea pe tata când își amintea că o lăsase cu doi copii mici și plecase la băi la Govora singur cu bilet de la sindicat. O îmbrobodise că e obligatoriu să se ducă la băi. S-a supărat mama atunci când a plecat. Peste o săptămână, când a primit o vedere și a văzut băile scăldate de razele soarelui, ne-a lăsat în grija mătușii Anișka și a plecat după el.

Cu trenul a mers mama după tata. L-a găsit în grădina de vară a stațiunii, la o masă, chefuind cu mai mulți ortaci și două din alea că «mi-e rușine să spun», își amintea mama. Două din alea îmbrăcate în costum popular, dar se vedea că erau de la oraș. Tata a muțit când a văzut-o în fața mesei. Când i-a venit glasul s-a fâstâcit și le-a prezentat: «tovarășe din brigada artistică de agitație». Dar mama nu l-a crezut, le privea de sus…” etc.

Istorisirea merge tot așa, în registrul stilistic al confesiunilor pe care și le fac pasagerii dintr-un compartiment de tren, când vor să-și piardă timpul. Și dintr-odată, ca și cum autorul ar întoarce un comutator, tatăl chefliu devine mirele de altădată, cu o aureolă de personaj legendar:

„tata lovea cu biciul cerul și stelele cădeau ca prunele în căruța sa/ le-a adunat într-un vas le-a dăruit miresei, a urcat-o în căruță deasupra lăzii de zestre, când a luat-o în brațe a sărutat-o/ i-a promis că o va îngriji ca pe o prințesă/ că vor avea o mulțime de copii i-a promis tata/ au plecat val-vârtej la apusul soarelui spre casă/ era un întuneric de smoală/ pe cer nu mai ardea nicio stea/ tot cerul coborâse în lada de zestre a miresei.”

Sunt, în volum, și poeme care se abat de la acest algoritm. Și anume poeme care sunt de la început poeme:

„Îmi ridic mâinile spre cer/ gândurile mi se înalță ca baloanele cu aer cald// mai sus mai sus Doamne dar Tu ești și mai sus” (Revelația);

„Doamnă Cocserie ce rochie superbă aveți/ ce rochie superbă de seară/ ce broderie delicată și întunecată/ și ce coroană cu cinci brichete aprinse/ luminează în părul dumneavoastră de metal” (Cântecul cocseriei) etc.

Al doilea poem din care am citat merită un premiu de originalitate, fiind dedicat – caz unic − unei cocserii!

P.S. Se cuvine menționată generoasa inițiativă a cunoscutului editor Călin Vlasie, el însuși poet, de a publica într-o colecție cărțile de versuri ale unor autori cu care a intrat în comunicare prin Facebook. Iată explicația sa: „Qpoem este proiectul celei mai solidare comunități de poeți și iubitori de poezie. Facebook-ul i-a strâns pe toți într-o uriașă filă comună pe deasupra invidiilor. Astfel încât, în orice parte te-ai pierde, poezia este peste tot, așa cum centrul este peste tot.”

Ioan Barb, Orașul alb, versuri, Pitești, Ed. Paralela 45, colecția „Qpoem”, coordonată și îngrijită de Călin Vlasie, coperta colecției: Ionuț Broștianu, 2016. 72 pag.

Text apărut în România literară nr. 40/ 2016