Opt (zile cu) femei. Și mame.

Ce-i cu mărțișorul – origine, tradiție etc. – prea puțin mai contează în zilele noatre. De 1 martie, femeile primesc flori și mici obiecte decorative prin care sunt trecute două fire împletite, unul alb și unul roșu, cu ciucuri la capete. Mai primesc și cărți, prăjituri colorate electric, inele, cercei, brățări, depinde de tipul de relație pe care-l au cu dăruitorii. Unele femei se cadorisesc între ele. Dar treaba asta nu ține o zi, ci opt zile, că așa se face că mi-am amintit de filmul „8 femmes“ de François Ozon, carele mult mi-a plăcut. 

Se fac, mai nou, și urări: „La mulți ani!“, „Să aveți o primăvară frumoasă/ minunată/ senzațională/ răvășitoare/ memorabilă!“, „Să fiți iubită!“. Frumos, ce să zic, foarte frumos. O urare e un gând bun. E un obicei nou ăsta cu uratul, pe mine încă mă surprinde. Dar mă surprinde plăcut, doar nu mă-njură nimeni, îmi urează. Nu stau s-analizez dacă-i din suflet sau din gură, e plăcut s-auzi urări opt zile la rând, să vezi mulți oameni cu flori în mâini, fie femei, la primire, fie bărbați, la serviciu. E un fel de căldură pe care o are prima săptămână a lui martie.

Așadar, timp de opt zile, femeile primesc flori și mărțișoare (prin mărțișor înțelegându-se orice fel de dar simbolic, de prins în piept au ba), iar de 8 martie, ei, doamnelor, de 8 martie se primesc darurile cele mari, e ziua cea mare. Iar dacă femeia mai este și mamă, atunci va fi cu siguranță copleșită. Asta pentru că 8 martie la noi și în alte câteva țări nu este doar Ziua Internațională a Femeii, ci și a mamei, tradiție care mie-mi place. Când eram mică, îi scriam mamei felicitări, le desenam cu creioane colorate, lipeam pe ele flori presate și bucățele de hârtie tot colorată, în fine, făceam niște chestii absolut înfiorătoare, că la partea practic-artistică sunt un dezastru și-așa o să mor, însă măcar îi scriam – urât, ce e drept, deși mă străduiam mereu să fie măcar lizibil – niște cuvinte care-o făceau să zâmbească, să mă ia-n brațe, să mă pupe. Când m-am făcut un pic mai mare, adică de prin clasa a șasea, îi făceam și prăjituri, pe lângă de-acum tradiționala și oribila felicitare.

Numai că pe vremea aia fiecare copil se bucura împreună cu mama lui, în casa lor, în inimile lor. Nu era nimic public. Acum, de fiecare dată când vine ziua asta de 8 martie, care nu este doar a femeii, ci și a mamei, mie mi se strânge un pic inima. Da, mama mea e bine, sănătoasă, am vorbit cu ea aseară și-o să vorbesc și azi. Dar lumea nu-i făcută numai din mama, din mine și din fata mea (care-o să umble, ca mereu, să-mi găsească ea ceva care să mă surprindă cu bucurie – asta dacă n-o s-o enervez foarte rău c-o zi înainte sau chiar în ziua aia, caz în care e foarte posibil să mă pedepsească, adică nu doar să nu-mi ia nimic, dar chiar să-mi și spună că nu merit).

În lumea asta sunt femei care ar fi vrut să fie mame, dar n-au putut fi, sunt femei și bărbați cărora le-au murit mamele, sunt femei cărora le-au murit copiii. Pentru toți acești oameni, ziua de 8 martie e o zi greu de dus, în marea explozie de emoție și de fericire publică în care ei trebuie să trăiască. O zi care doare. Vouă, dragostea mea.

Foto: Costică Acsinte