Sfântul Petru în lanţuri (III)

Capitolul III

din romanul Pe malul de lut al fluviului(Călătorii paralele II)

În Piaţa Capitoliului, Campidoglio, cum îi spun italienii, proiectată de Michelangelo, înconjurată de trei palate, cel Senatorial în centru (unde-i sediul primăriei), Conservatorilor în dreapta şi Palatul Nou în stânga (locaţii ale muzeelor capitoline), se lăsă fotografiat de către constănţean în faţa statuii ecvestre din bronz a lui Marc Aureliu, împăratul roman. Elena Panait le dezvălui că statuia, ca şi în cazul Lupoaicei, era o copie, originalul fiind adăpostit de muzee. Sublinie în stilu-i caracteristic, adică emfatic, că împăratul a fost şi un foarte apreciat filozof stoic. Pe când se străduia să zâmbească fotogenic în obiectivul aparatului, surprinse cu coada ochilor o blondă care îşi declanşase propriul aparat foto în direcţia lui sau poate a ilustrului împărat filozof, dispărând apoi în gloata agitată a excursioniştilor. Ceafa netedă şi albă, cu părul retezat la spate, aidoma celebrei Mireille Mathieu, nu putea fi decât a Marianei. Urmărind turiştii români care părăseau piaţa, îndreptându-se spre statuile celor doi dioscuri care flancau capătul de sus al scării capitoline, operă tot a lui Michelangelo, apucă să mai observe, coborând celebrele trepte, picioarele blondinei strânse în blugii albaştri care îi reliefau fesele pline, perfect rotunde. Simţi ceva în zona inghinală. Se înroşi, trăgându-şi în faţă geanta de umăr. Făcu ochii roată, cercetându-i pe cei din apropiere. Nimeni nu-l băga în seamă. Cu doar o zi mai înainte femeia îi refuzase vehement avansurile cocoşeşti după ce, iniţial, la Bologna, i le încurajase. Poate că nu era totul pierdut, se gândi, cu pulsul brusc accelerat. Îşi propuse să mai încerce o ultimă abordare.

Se repezi să-şi ajungă din urmă colegii care coborau precipitat Cordonata, aşa cum aflase că era denumită istorica scară. Se opri un moment lângă unul din dioscuri şi fotografie monumentala scară, călcată zilnic de atâta amar de vreme. Pentru câteva clipe hainele şi încălţămintea unor oameni fără chip, bărbaţi şi femei din trecut, îi defilară prin faţa ochilor. Văzu pantofi cu catarame metalice, unele din argint sau aur, ciorapi întinşi pe picior, ca cei ai balerinilor, pantaloni scurţi caraghioşi, exagerat de bufanţi, dar şi trei sferturi sau până la călcâie, cizme înalte din piele moale cu marginile răsfrânte mai sus de genunchi, sau altele  precum cele ale cavaleriştilor, mai scurte şi cu pinteni. Remarcă încântat spade şi stilete încinse la brâu sau bastoane cu măciulii din metal preţios, căciuli, tichii sau scufii din catifea, dar şi din stofe grosolane, negre mai ales, apoi costume englezeşti cadrilate, uniforme cu fireturi şi decoraţii, tricornuri, bicornuri, jobene, meloane, gambete, pălării Borsalino sau Panama, şepci militare, dar şi muncitoreşti, căşti de plută, berete sau băşti, etc. La femei îi trecură prin faţa ochilor rochii lungi şi largi, aidoma crinolinelor, unele chiar exagerat de gonflate ca ale femeilor de viţă nobilă din pânzele lui Velasquez, dar şi rochii lăsate să curgă firesc pe trup. Apoi se derulară corsete care striveau sâni, bonete cu marginile încreţite sau pălării cu pene, flori sau păsări artificiale aşezate pe borurile largi, etc. Toate acestea le văzu colorate ca într-un carnaval, iar între atâtea siluete zări strecurându-se bluza prăzulie şi blugii azurii ai blondei cu părul tăiat la spate exact atât cât să-i fie observată puţin ceafa albă, acoperită totuşi (acum descoperea, când visa cu ochii deschişi) de un puf auriu. Clătină uşor din cap, alungând plăsmuirile. Coborând treptele late, pavate cu dale mari, dreptunghiulare, tocite şi pe alocuri crăpate, văzu la poalele scării un grup de tineri japonezi, cu aparatele foto şi camerele lor performante lăsate în repaus. Se uitau cu interes minim, sau mai curând cu plictis, la treptele scărilor, aşteptând ceva sau pe cineva. Unul dintre ei, cu părul ţepos ca al unui arici, se căţărase pe balustradă şi-şi urmărea picioarele atârnate care i se bălăbăneau în ritmul melodiei auzite numai de el în casca minusculă din urechea stângă. Ceea ce frapa era faptul că stăteau prea îngrămădiţi, unul lângă altul, ca oile în saivan. Spiritul de turmă le era mai dezvoltat, probabil din cauza spaţiilor mici în care trăiau şi lucrau, îi trecu prin minte, conştient de faptul că se folosea de un clişeu.

Trecând pe lângă un fel de groapă în pavaj, protejată de o bară înconjurătoare, săpată pe o latură a străzii pietonale, se opri curios când întrezări în subteran zidurile interioare, măcinate de timp, ale interiorului unei biserici din vremea creştinismului timpuriu, presupuse. Într-o firidă, poziţionată chiar în faţa câtorva raze de soare care reuşeau să pătrundă înăuntru ca fasciculul unei lanterne, abia de se mai puteau recunoaşte chipurile aureolate ale unor sfinţi. Alergă apoi după coloana turiştilor români, reuşind s-o ajungă din urmă.

Ghida mărturisi că făcuse o greşeală, când coborâseră pe Cordonata. Acolo sus, în Piaţa Campidoglio, ar fi putut să meargă pe o străduţă din stânga Palatului Senatorial până în apropierea următorului obiectiv turistic. Aşa trebuiau să străbată două străzi până pe Via Cilvio Argentario, artera care ducea spre uriaşul monument din marmură albă dedicat regelui Victor Emanuel al II-lea. Edificiul ridicat în Piaţa Veneţia domina colina Capitoliului şi umbrea în chip nefericit clădirile oraşului vechi, multe de valoare istorică şi artistică net superioară. În alt mare oraş al lumii poate ar fi impresionat prin grandoare şi realizare artistică. La Roma însă arhitectura bisericilor şi palatelor din perioada medievală şi renascentistă, în care se aflau unele dintre cele mai celebre opere de artă ale lumii, cât şi impresionantele vestigii antice ale Forului Roman şi ale forurilor imperiale, estompau făloşenia acelui megalomanic monument. Prin comparaţie, exagerând bineînţeles, unii îl considerau kitsch. Locuitorii Romei îl supranumiseră în băşcălie „maşina de scris” sau „tortul de nuntă”, datorită formei sale. Hotărârea de a dărâma o parte a oraşului vechi pentru a face loc uriaşului monument a fost considerată de următoarele generaţii absolut dezastruoasă. Sculptorul veneţian Chiaradia lucrase timp de douăzeci de ani la statuia ecvestră a primului rege al Italiei unificate, fără s-o finalizeze. A fost terminată abia în 1901 de sculptorul Gallori. Cele două cvadrigi enorme din bronz, cu Victoriile înaripate, aşezate în 1908 deasupra monumentului, erau opera altor doi sculptori, Carlo Fontana şi Paolo Bartolini. Centrul edificiului era dominat de Altarul Patriei, deasupra înălţându-se statuia Romei. La picioarele acesteia putea fi văzut (din 1921) Mormântul Soldatului Necunoscut. Construcţia era un sanctuar închinat nu numai monarhului liberal ci şi importantului act al unirii. Din piaţa monumentului pornea Via dei Fori Imperiali, care din 1932 tăia nestigherită forurile imperiale ale lui Cezar, Augustus, Nerva şi Traian, la capătul ei găsindu-se Colosseum. „Considerat a fi o operă a neoclasicismului, monumentul impune prin dimensiuni, dar mai puţin prin valoare arhitectonică. Este şi părerea unor specialişti, dacă vă interesează”, punctă Elena Panait, de parcă acei specialişti nu făcuseră altceva decât să fie de acord cu verdictul dat de ea. Exceptând acel şi, Ionel înclină să-i dea dreptate. După ce admiri capodopere ca ale lui Michelangelo e mai greu să fii impresionat de altceva.

Sursa foto: cursarhitectura.files.wordpress.com