Valeriu Cristea 
Nu știu dacă impresia pe care vreau să o înfățișez acum este legată de relatarea imediată a unui deces survenit chiar atunci, în timpul șederii noastre la Corabia, sau de evocarea unuia petrecut mai de mult și doar reamintit atunci într-o împrejurare oarecare. Oricum, impresia mea e una indirectă, stîrnită prin intermediul unui narator (gazda, o vecină, o rudă).
Murise un copil și cel sau cea care povestea dădea amănuntele obișnuite (vîrsta, sexul, numele, boala de care suferise etc. – nu-mi amintesc de nici unul dintre ele), printre care se strecurase însă și un amănunt neobișnuit, singurul pe care l-am ținut minte pentru că m-a pus în fața unei enigme. Cu puțin înainte de a expia, copilul, lucid pînă la capăt, s-a întors cu fața la perete și așa, în poziția asta, a murit. Lîngă patul lui se aflau părinții și toți cei apropiați; el le-a arătat însă spatele, lor și lumii pe care o părăsea. Așa a murit acel copil. Așa mor oamenii, uneori, mi s-a explicat mai tîrziu.
Ce semnifică atitudinea aceasta? m-am întrebat atunci de multe ori și continui și astăzi să mă mai întreb. Înciudarea dușmănoasă pe cei care rămîn în viață? Nevoia de a ascunde ultima expresie, inumană, de groază sau de suferință, pe care iminența sfîrșitului ne-o așterne pe chip, un fel de pudoare a morții? Sentimentul de singurătate absolută, ruptura fățișă fiind totuși mai suportabilă decît solitudinea neputincios asistată, înconjurată de ființe care nu te mai pot ajuta cu nimic, de „apropiații” care nu mai sînt deloc apropiați, ci îndepărtați și străini de ce se întîmplă în acel moment cu tine? Presimțirea că nu poți pătrunde în veșnicia izolării definitive fără a trece printr-un scurt moment de izolare pregătitoare (așa cum un scafandru dintr-un submarin e băgat mai întîi într-o încăpere inundată înainte de a i se da drumul în mare)?
A muri cu fața la perete (ca acel copil anonim din Corabia despre care am auzit povestindu-se în 1944) e cea mai tragică formă de moarte „bună”, echivalentul liber consimțit a ceea ce în limbajul violenței punitive și de război se numește „punere la zid”.
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
