Aurelia Marin 
Într-o zi şi-a dat seama că îl deranjează lumina strălucitoare a soarelui de primăvară şi pomii proaspăt înfloriţi. Din pricina lor se simţea mai singur şi nefericit. Ca să evite frumoasele provocări şi să se calmeze, coborî în pivniţa casei. Zidit cu piatră de râu, beciul era uscat şi răcoros, iar în vremurile bune, când trăia Zamfira, aceasta pusese să se facă rafturi solide pe trei din laturile încăperii, pline din toamnă până în primăvară cu borcane de murături şi compoturi, mere, pere, gutui, roade ale propriei lor grădini.
Profesorul nu mai coborâse în pivniţă de pe timpul când el şi Diana îşi lăsau bicicletele chiar lângă uşa acestei încăperi răcoroase, doldora de bunătăţi. Acum totul îi păru vechi şi prăfuit, iar de prin colţuri, ca nişte zdrenţe şubrede, atârnau imense pânze de păianjen. Îşi rezemă fruntea de zidul aspru şi începu să urle: mai întâi un simplu vaiet, apoi scoase un sunet înfricoşător ca răgetul unui animal în junglă. Nu era nimeni care să îl audă, nimeni care să îl consoleze. La un moment dat, i se păru că o voce stranie, neomenească, uşor bâlbâită, vine ca din pământ. “Diana? Tu eşti Diana?…” şopti plin de speranţă. Urmă o tăcere încordată, exagerat de lungă, şi niciun răspuns. Doar vuietul oraşului, undeva foarte departe. Valer Glas avea dreptul să fie nefericit. Nefericire care se deschidea ca o groapă la picioarele sale.
Aşteptă câteva zeci de minute. Oare calcula adâncimea? Ce gânduri îi treceau pe sub ţeasta cu firele de păr căzute peste faţă? Deodată îşi îndreptă trupul şi, ca un apucat, începu să măture cu braţele tot ce se mai afla pe rafturile beciului; tot ce nu mai era de supravieţuit se adună într-o grămadă de vechituri, preţioasă nevoii de detaşare. De uitare. De răzbunare. După câteva ore, beciul arăta ca un adăpost gata să primească orice şi pe oricine.
Profesorul cără în spatele casei toate boarfele şi, cu ajutorul unei feştile înmuiate în benzină, le dădu foc. Peste fiare, sticle, ghivece şi alte obiecte scăpate pârjolului trase vrejuri de viţă sălbatică şi iederă. Pivniţa urma să devină încăperea secretă, cartierul general unde urmau să fie pregătite tactica şi strategia luptei sale nebuneşti. Diabolicele sale planuri revanşarde.
Acolo, în liniştea răcoroasă, matematicianul gândea cu excelenţa unui explorator care studiază şi definitivează planurile expediţiei cu luni, poate ani înainte, luând în calcul doar variantele reuşitei. Trebuia să se oprească la cea mai curată şi sigură. La cea perfectă!
Uneori auzea clopotele bisericii unde se cununase cu Zamfira şi unde avuseseră loc cele două slujbe de înmormântare şi, pentru o fracţiune de secundă, se străduia să se apropie de Divinitate. Dar asta nu dura mult, convins fiind că tragediile în care fusese implicat şi misiunea încredinţată de Zamfira îi permiteau această rostogolire pe panta lipsei de credinţă şi a scepticismului. Învins, recunoştea în adâncul adâncurilor sale că Dumnezeu îi îmbrăcase viaţa în haine de doliu!
În beciul golit, începu să aducă şi să depoziteze tot felul de unelte şi instrumente ciudate, aparent fără nicio utilizare precisă. În deplasările lui la marginea oraşului sau în pieţele de vechituri găsea şi cumpăra pe nimica toată fierăstraie, cuţite, răngi, bricege, sârmă, cabluri de tot felul, câteva toporişti, un joagăr de mărime mijlocie, cazmale şi lopeţi, lanţuri de diferite grosimi, ghemuri de sfoară, cuie şi piroane. Un amalgam de obiecte pe care un gospodar obişnuit le adună de-a lungul unei vieţi întregi. De fapt, Valer se pregătea, aştepta, alegea şi, mai ales, chibzuia îndelung pentru că ura sângele. Orice picătură de sânge, al lui sau al altora, îl aducea în pragul leşinului. Numai Zamfira îi cunoştea această nebărbătească slăbiciune, care, în cazul de faţă, se transforma într-un mare handicap. Orice, dar să nu vadă ori să simtă miros de sânge!
Insomniac, profesorul se opri într-o noapte în camera Dianei. Nu mai intrase aici de peste o jumătate de an. Mânuind sforile storurilor înţepenite, înţelese brusc ce simplu şi eficient era acest joc al echilibrului şi îndemânării. Îl cuprinse un soi de fierbinţeală, o nerăbdare frenetică asemănătoare clocotului de care poţi fi cuprins în faţa unei mari descoperiri. Ştia că nu trebuia să se grăbească: ridică şi lăsă lamelele de plastic fără cea mai mică poticneală… totul, totul doar o chestiune de calm şi răbdare. Clocotul inimii îi tăia răsuflarea. Raţionamentele – atât de banale – se învălmăşeau în creierul febril, aproape de apoplexie. Pentru prima oară se simţi încolţit de şansă.
Cu un rânjet neomenesc, alergă în odaia unde se aflau cărţile, tratatele, instrumentele de măsură. Cu ţigara aprinsă, calculă, îmbinând legile fizicii cu matematica, posibilitatea strangulării unui bărbat de înălţime şi greutate medie, cu ajutorul unui cablu de plastic. Rezultatele erau incredibile! Atacul trebuia să vină neapărat din spate, în aşa fel încât “osânditul” să nu aibă nicio posibilitate de reacţie. “Mânuitorul” avea nevoie de sânge rece, multă forţă în braţe şi impecabilă stăpânire a jocului cu centimetri de cablu. Îndârjirea, curajul dar mai ales ura, ura mai presus de sensul cuvântului, erau factorii psihologici decisivi. Tragicul mesaj venit din morminte se putea elibera de povara nesfârşite-i dureri. Vinovaţii aveau să plătească! Cunoscându-şi scopul, toată energia fizică şi psihică urma a fi pusă în mişcare cu mare abilitate şi chibzuinţă. Esenţial rămânea Scopul. Răzbunarea. Pedeapsa.
Savurându-şi descoperirea ca pe un giuvaer de preţ, Valer s-a jucat cu Toro prin grădină până către prânz. Câinele i-a venit în întâmpinare cu bucuria de altădată, când la asemenea hârjoneli participa şi Diana. După amiaza a petrecut-o în beci, luând la mână toate obiectele, mai mult sau mai puţin utile planului său. Pentru că nu avea nicio lanternă, a plecat la primul magazin cu obiecte electrice şi a cumpărat trei; deşi în bunker existau cabluri de tot felul, nu a rezistat tentaţiei şi a mai achiziţionat alţi zece metri de grosimi diferite. A îngrămădit totul într-un rucsac vechi şi s-a întors acasă.
Nu se lăsase bine întunericul şi s-a repezit pe scările pivniţei. Astăzi nu avea nicio sclipire primejdioasă în ochii pe care-i rotea ca un uliu. Avea totul la îndemână. Folosindu-se de un stâlp metalic înfipt lângă ferestruica de aerisire, începu să azvârle cablul ca pe un lassou, după care, cu iscusinţa unui jongler, mânui astfel capetele, încât porţiunea de stâlp să fie strânsă ca într-o menghină. Sub atâta forţă şi presiune, multe laţuri au cedat, profesorul felicitându-se pentru inspiraţia de a se aproviziona cu diverse variante. Cel mai eficace, pentru că se mânuia uşor şi rapid, părea şnurul de telefon. Meticulos din instinct, învăţase că nu se putea opri la cel mai simplu şi irelevant experiment. Respiră adânc şi chibzui îndelung. Găsi soluţia!
Cu grabnică voluptate, trecu la confecţionarea unei momâi din cârpe, paie şi sfoară, respectând în proporţie de aproape sută la sută greutatea şi mărimea unei fiinţe omeneşti.
Jocul devenise apocaliptic şi laţul fără oprire. Valer scotea icnete de râs aspre, ameninţătoare, cumva diavoleşti. “Ha-ha-haaa! Zdrenţe nenorocite… N-aveţi cum să-mi scăpaţi, ai mei sunteţi, scursuri omeneşti!”… Deşi simţea în toate mădularele o dureroasă oboseală şi ţeasta îi plesnea, continuă testele în delir, până gâtul păpuşii se subţie aproape de rupere. Văzându-l cum atârna într-o prăpădită de sfoară, deschise larg foarfeca de grădină şi îi dădu lovitura de graţie. Ceea ce se putea numi cap îi ajunsese la picioare şi câteva minute profesorul ţinu ochii închişi. Imaginaţia lucra cu mult în avans!
Anunţase conducerea şcolii că e bolnav și rugase să fie trecut în concediu nelimitat. Zilnic, cu mişcări sprintene, de parcă s-ar fi vindecat miraculos de târşâiala picioarelor, cobora în beci să-şi perfecţioneze mutările, timpul, poziţia. Lua în calcul evitarea oricărui rateu, în timp ce gustul zemos al răzbunării îi umplea şi mintea şi sufletul. Viaţa lui devenise de mult, tare de mult, o gaură neagră.
– va urma –
