Adrian G. RomilaAdrian G. Romila
24.02.2017

Un curs de ”scriere creativă”

La noi se scrie și se publică enorm, adesea mediocru sau măcar neglijent. Iar profesionalismul se câștigă prin antrenament, de la o carte la alta, adică se exersează pe propria posteritate. Ești mai bun de la a nu știu câta carte încolo, sau, cu alte cuvinte, fiecare nouă carte e mai bună decât precedenta. De aici, utilitatea unor inițieri sau a unor colocvii sub forma atelierelor de ”scriere creativă”, care nu te transformă brusc într-un bun scriitor (nu-ți dă nimeni talentul pe care nu-l ai, nativ, oricât exercițiu ai face), dar îți pot măcar arăta ce să eviți, te familiarizează cu experiența altora și cu avatarurile transpunerii realității în cuvinte și îți reactualizează conștiința plăcerii de a scrie bine. În ultimii ani s-au organizat asemenea cursuri (creative writing), izolate și conduse de profesioniști, fie în privat, fie la facultățile de litere. Atelierul (cenaclul e încă varianta autohtonă), ca dialog interactiv-formator, a rămas un mediu ideal pentru întreținerea scrisului de calitate, cel puțin în tinerețea poetică, și nu era nevoie să știm asta prin importuri culturale benefice de peste ocean. Dar n-ar strica să apară și în spațiul literar românesc cărți care să consemneze metodele și efectele unor asemenea workshop-uri și să dea, măcar cu titlu informativ, publicului interesat (nu doar criticilor literari și autorilor de ficțiune, ci tuturor cititorilor și amatorilor de literatură) câteva repere în această activitate atât de riscantă. Câteva cărți de gen sau aproape de gen deja s-au tradus (Howard Mittelmark, Sandra Newman, Cum să nu scrii un roman; Haruki Murakami, Meseria de romancier; Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tânăr romancier), să recunoaștem! E bine să mai fie, poate și cu aplicație pe teatru sau poezie, folosesc!

Printre aceste puține lucrări e și cea a universitarei americane Anne Lamott, Cum înveți să scrii ficțiune pas cu pas. Sugestii despre scris și viață (Paralela 45, 2013, trad. de Ileana Ioniță-Iancu). Alertă, atractivă, cu exemple edificatoare și cu enorm de mult umor, cartea e, de fapt, un curs adresat studenților, la începutul anilor ‘90, bazat, în cea mai mare parte, pe experiența autoarei. De aici autenticitatea și căldura expunerii. Nu avem exerciții oțioase sau analize literare cu pretenții, nu avem expuneri didactice și distante, ci, așa cum trebuie, o trecere în revistă a principalelor dificultăți cu care se confruntă un scriitor care a hotărât că scrisul e împlinirea sa esențială, felul său de a fi în lume. Ideea aceasta a vocației urmate cu orice preț, inclusă într-un plural participativ (există un ”noi” foarte stimulativ în întreaga adresare) și atinsă prin lecții succesive stă în centrul lecțiilor de creative writing. ”Unii oameni voiau să devină bogați și faimoși, eu și prietenii mei nu doream altceva decât să devenim autentici. Voiam să pătrundem în adâncul lururilor”, afirmă Lamott despre tinerețea sa, petrecută sub auspiciile unui tată scriitor, la rândul său. Conștientă încă de atunci că scrisul nu aduce succese financiare, că e însoțit de tot felul de crize și de neajunsuri, a ajuns, în momentul în care a trebuit să-l predea studenților, să-și confirme din plin intuițiile negative. Asta având deja câteva cărți publicate în spate și fiind intrată deja printre scriitorii oarecum consacrați În pofida menținerii unei perspective de Sisif înțelepțit cu privire la scris, Lamott vorbește tuturor începătorilor despre bucuria acestei munci: ”poate vor evolua de la dorința de a fi scris ceva la dorința de a scrie, pur și simplu, de a avea un text pe masa de lucru, așa cum simt nevoia, de exemplu, să joace tenis sau să cânte la pian, pentru că scrisul aduce cu sine atât de multă bucurie, provocări atât de intense. Este muncă și joacă la un loc. În timp ce vor lucra la cărțile și povestirile lor, vor avea mintea plină de idei noi și de fantezii. Vor vedea lumea cu alți ochi. Tot ce vor vedea, vor auzi sau vor învăța se va transforma în grăunțe pentru moara imaginației lor”. Cu o asemenea retorică e greu să nu te lași sedus de aura scrisului, chiar dacă, așa cum autoarea repetă des, nimeni nu va fi interesat, mult timp, să te citească sau să te publice.

Nu sunt uitate în carte niciunul dintre ingredientele pe care scrisul consecvent, trăit ca activitate cotidiană, le presupune. Greutățile începutului, ciornele mizerabile, obsesia perfecționismului și a publicării imediate, importanța memoriei și a copilăriei, atenția acordată mărunțișurilor din jur, fixarea mentală a unui decupaj precis, conceperea personajelor, a decorului și a dialogurilor, detaliile semnificative ale povestirii, moralitatea, relația cu ceilalți scriitori, funcționarea în grupuri de creație sau măcar în cercuri de prieteni cu aceleași preocupări, prezența sau absența inspirației, căutarea unei voci proprii, senzația primelor apariții publice, toate sunt discutate în cursul profesoarei de literatură. Cel mai bun exemplu pe care-l dă în privința inițierii e o întâmplare din copilărie, cu lucrarea fratelui său despre păsări. Trebuind s-o prezinte la școală a doua zi, micuțul a intrat într-o criză în fața foilor albe și a cărților de ornitologie, nedeschise. Așezându-se lângă copilul înlăcrimat, tatăl l-a îmbrățișat și i-a spus: ”Pasăre cu pasăre, prietene, ia-o pasăre cu pasăre!” Cele mai interesante observații sunt exact acelea care vorbesc despre acest efort uriaș al redefinirii de sine prin scris, pas cu pas, indiferent de consecințele ulterioare și de destinul paginilor. Lucrul e foarte interesant pentru un spațiu cultural în care cartea trebuie să-și caute neapărat agentul care s-o publice și s-o difuzeze și în care literatura e un produs de piață. Reflecțiile despre scris echivalează cu veritabile poetici existențiale în care gratuitatea joacă rolul principal. ”Însă, fără îndoială”, afirmă autoarea, ”e adevărat că poți găsi o mare satisfacție în a fi scriitor, un om care își scrie opera pagină cu pagină, zi după zi, și care, la un moment dat, este publicat și recunoscut. Port cu mine pretutindeni acest adevăr în buzunarul din dreptul inimii și îl ating iar și iar pe parcursul fiecărei zile, ca să mă asigur că este acolo. Chiar dacă o bună parte din timpul pe care îl dedic scrisului este stresant și descurajator, duc cu mine pretutindeni un sentiment tainic de împlinire, asemenea unui tubuleț cu radiu implantat lângă inimă, care îmi eliberează lent, în tot corpul, o stare pașnică de ușurare. Dar fii sigur că prețul pe care îl ai de plătit pentru asta îți iese pe nas”.

Pare patetic pentru un scriitor american care, aparent, vădește intenții pragmatice în fața studenților, să compare arta literară cu piramidele egiptene și castelele a căror durabilitate înfrânge timpul. Pare patetic, de asemenea, să vorbească despre tradiția nobilă a artiștilor care, de veacuri, reflectă în cuvinte lumea și pe ei înșiși, deosebindu-se de restul lumii prin elevația intelectuală. În loc să-i convingă imediat de bucuria venită odată cu prestigiul publicării, în condițiile în care societatea valorilor culturale pare în agonie, autoarea îi sfătuiește pe studenți să nu se autocompătimească și să nu se plângă de singurătate. Nu i-a obligat nimeni, cine vrea să scrie, s-o facă oricum, munca în sine e deja o satisfacție — iată teza cărții. Cu atât mai meritorie e, deci, gratuitatea demersului ei, poziționând scrisul între activitățile care aduc o intimitate a bucuriei și o intensitate a vieții de negăsit în altă parte. La întrebarea ”de ce merită să scriem?”, Anne Lamott răspunde extraordinar și citatul merită redat mai pe larg: ”Din motive de ordin spiritual. Din motive de ordin afectiv. Scrisul și cititul ne diminuează sentimentul singurătății. Ne aprofundează, ne lărgesc, ne dezvoltă capacitatea de înțelegere a vieții — ne hrănesc sufletul. Când scriitorii ne fac să dăm din cap, uluiți de exactitatea viziunii lor, a adevărurilor pe care ni le împărtășesc, dar ne fac să și râdem de noi înșine ori de viață în ansamblul ei, ei bine, în asemenea momente, ne recăpătăm bucuria de a trăi. Primim o șansă de a juca în ritmul absurdității vieții — sau, măcar, de a ține isonul bătând din palme — în loc să ne lăsăm, iar și iar, striviți sub povara ei. Este ca și cum am chefui pe o corabie în timpul unei cumplite furtuni pe mare. Nu ai cum să oprești furtuna dezlănțuită, dar, prin cântecul tău, ai puterea de a readuce pacea în inimile și cugetele oamenilor care s-au adunat la bord și fac împreună această călătorie”.

Trebuie să recunosc, dimensiunea eseistică a cursului profesoarei americane e considerabilă și ea completează, prin sobrietatea reflecției, subiectivismul poate prea accentuat al multora dintre recomandări. Lucrul e benefic pentru candidații la calitatea de scriitor, pentru că le oferă, din mers, o mostră de idee bine pusă în cuvinte și, concomitent, argumente foarte persuasive împotriva eventualelor crize de autor.

Lucrare de ”scriere creativă” și mic excurs de teorie literară, cartea atestă cât de serioasă e problema scrisului, în alte părți. Nu ne poate decât folosi, nouă, celor care credem că ne-am născut de-a gata, definitiv profesioniști.

(variantă actualizată a unui text apărut în 2013 în revista „Convorbiri literare”)