La capătul lumii

În cele din urmă l-am convins pe Korcsi, care avea amestecat în sângele lui tot fostul imperiu austro-ungar, să spunem că suntem medici români, pentru că eram sigur că noi doi vom fi singurii ginecologi originali din România. Congresul mondial FIGO, care are loc odată la trei ani, se ținea în Santiago de Chile. Dacă tot mergeam atât de departe, voiam să ajungem și în Patagonia și Țara de Foc, locuri care pentru noi reprezentaseră totdeauna capătul lumii. Korcsi emigrase cu mult înaintea mea în Germania, unde practica cu succes. Ne știam de la 18 ani, când începusem Medicina în Cluj, trăisem în același cămin studențesc, apoi făcuserăm împreună și rezidența în ginecologie la București, unde am fost nedespărțiți și unde am învățat împreună multe despre femei, nașteri, avorturi, despre cum se maturizează bărbații, despre prietenie și loialitate. Ni se spunea „școala ardeleană”. Korcsi fugise din țară printre primii, reușise repede și spectaculos în Germania și ne ațâțase multora dorința de-a pleca și-a practica medicina în condiții de libertate. Libertate care, odată câștigată, era să ne sufoce pe mulți cu îmbrățișarea ei puternică. Libertatea are și ea, ca și vulturul de pe stema Americii, cioc și gheare și trebuie să fii bine pregătit pentru această întâlnire. Am învățat asta treptat după ce am fost zgâriat de câteva ori. Peste ani am ținut legătura cu Korcsi și cu alți colegi din Germania. Până nu am avut un mic accident de schi, ne-am întâlnit aproape în fiecare iarnă în Alpii europeni și la reuniunile de zece ani la Cluj. După 25 de ani facem numărătoarea la fiecare cinci ani. Și ce facem când ne revedem? Vorbim despre perioada studenției sau a rezidențiatului care, în ciuda vremurilor de care fugisem, au rămas anii noștri cei mai frumoși, pe care-i trecem prin moara de măcinat amintiri, ca niște morari cu amnezie selectivă. Ce radieră ciudată are memoria atunci când șterge din urmă ceea ce nu ne mai trebuie sau nu merită ținut minte!

Chiar înainte de excursia din Chile avusesem întâlnirea de 25 de ani de la terminarea medicinii și ne adunasem în Cluj din toată lumea. Unii deja muriseră, dar cei mai mulți erau bine. Generația mea ajunsese pe acel vârf profesional unde te poți simți mulțumit și puternic, deși nu prea mai vrei să te uiți nici în sus, nici în jos, pentru că te apucă amețeala. Cel mai bucuros am fost să-i văd pe mulți din colegii rămași în țară, care poate ne invidiaseră la un moment dat, că reușiseră. Diferențele pe care le văzusem între noi peste ani se mai estompaseră, ba chiar mai mult, mulți din cei care rămăseseră o duceau mai bine, material cel puțin, decât unii din cei care-și luaseră lumea în cap. În Europa de vest bătea de mult un crivăț socialist, în timp ce în România încă treceau printr-un capitalism sălbatic, pentru unii profitabil, pentru alții zăpăcitor. Am plecat de acolo cu impresii amestecate pentru că pavilionul de femei, în care eu deprinsesem gustul acestei profesii, mai exista și nu părea prea schimbat, ca și alte clinici vechi în care tencuiala căzută de pe vremea austro-ungarilor nu fusese încă înlocuită. Atât că acum aveau termopane.

După câteva zboruri pierdute am reușit sa ne întâlnim cu Korcsi și cu Marica, soția lui într-un hotel din Buenos Aires. Un oraș cu iz puternic european, deși aflat în cealaltă emisferă a pământului, destul de aproape de Antarctica. Acolo oamenii se îmbracă frumos, iar femeile își pun o eșarfă la gât și pantofi cu tocuri chiar dacă ies până la colț să cumpere pâine. Șoferii de taxi sunt politicoși și arată ca niște profesori universitari, dar ne spuneau să nu ne lăsăm înșelați de aparențe, să nu rătăcim noaptea, și nici măcar ziua prin unele cartiere. Korcsi și soția lui erau oricum foarte speriați după ce li se întâmplase în Mexic cu cinci ani în urmă. Atunci ne întâlniserăm în Ciudad de Mexico unde am avut împreună patru zile minunate, cu excepția unei coride de la care am plecat îngroziți, după ce câțiva tauri fuseseră metodic masacrați. Korcsi se îndrăgostise de mexicani mayași și spunea că îi aduc aminte de oamenii buni și cuminți din Maramureș, unde trăise. El și soția și-au continuat atunci excursia în sudul Mexicului. La Oxaca, după vizitarea unei piramide inofensive au hotărât să se întoarcă pe jos, printr-o pădure, la hotelul lor care se vedea în vale. De după primii copaci au ieșit trei indivizi mici, fără pic de bunătate maramureșeană și au pus la tâmpla lui Korcsi singurul pistol pe care-l aveau. Le-au furat tot ce aveau la ei, i-au legat de mâini și de picioare și i-au aruncat într-o râpă adâncă. Au scăpat până la urmă, dezlegându-se unul pe altul cu dinții și, când au ajuns la poliție, li s-a spus că ar trebui să-i mulțumească Madonei de Guadelupe că mai sunt în viață. M-am mirat când au venit cu propunerea unei noi excursii în America de Sud. Am bătut împreună la picior toate locurile păzite din Buenos Aires, am mâncat multe grătare argentiniene, am fost serile la Cafe Tortoni, unde pe vremuri venea Borges și toată elita intelectuală, și ne-am saturat urechile cu tangourile argentiniene, care se auzeau chiar și din faimosul cimitir din Racoleta, unde morții nu zac, ci locuiesc în cele mai exorbitante mausolee.

Apoi am traversat Anzii cu avionul și am ajuns în Santiago de Chile la marele congres de ginecologie. Mare, pentru că, pe lângă faptul că ținea 4 zile, avea o participare de câteva mii de ginecologi veniți din toată lumea. Împreună cu familiile lor, umpluseră hotelurile din Santiago. Pentru noi, veniți din Buenos Aires, orașul ni s-a părut mai prăfuit și mult mai puțin boem. Pentru cei care sosiseră prin Lima, li s-a părut o binecuvântare. E orașul care, la fiecare intersecție și colț de stradă, are câțiva polițiști, așa că ne-am simțit în siguranță. Korcsi aranjase totul din Germania. Vorbea curent cinci limbi, spaniola o pescuise din drum și, în ultimii ani, încearcă să-și perfecționeze un dialect local din Bavaria, unde lucrează. Veșnic se mira de accentul nostru prost în engleză. De câte ori am fost cu el prin lume, n-a trebuit să ne batem capul cu prea multe. E genul de om care-și face bine lecțiile înainte de-a pleca undeva și el a fost cel care a aranjat multe escapade pe care le-am avut împreună în ultimii ani. De-abia după ce am ajuns în Argentina am aflat că, după congres, vom pleca direct în Patagonia și Țara de foc, iar de acolo vom zbura peste 5000 de kilometri înapoi spre nord, în deșertul Atacama, de care până atunci nici nu auzisem.

Ne-am adus aminte de dorința noastră adolescentină de-a bate lumea. Eu visasem să ajung marinar și, după ce am început medicina, încă mă mai gândeam la posibilitatea de-a ajunge doctor pe vreun vas comercial. Microbul plecatului din țară m-a ajuns târziu, prin anii 80, când viața noastră se stricase prea tare și începuse să se facă gol în jurul meu, din cauza celor care dispăreau discret peste noapte. La terminarea facultății, fuseseră câteva posturi libere pe niște vase de pescuit, care rătăceau câte trei luni pe mări și oceane, unde prindeau pește pe care-l băgau direct în conserve. Fără escale, așa că posturile rămâneau totdeauna neocupate. Până am terminat medicina și rezidența, am priceput că intrasem într-o profesie care ne va lega de pământ, pentru că femeile gravide trebuie să nască după aproximativ nouă luni, nu se știe când le apucă durerile, iar noi trebuie să fim totdeauna prin preajmă. De câte ori mă întorc dintr-un concediu, primul lucru pe care-l întreb e dacă a născut vreo pacientă privată în lipsa mea. E o frustrare mare, atât pentru paciente, cât și pentru mine. Nu de mult, una din ele, care a fost luată prin surprindere când i-am spus că voi lipsi din oraș o săptămână, s-a repliat repede și mi-a spus că o să facă tot ce poate „să-l țină înăuntru” până mă întorc.

Korcsi lucra într-un orășel cochet de lângă Stuttgart, unde era cunoscut cu numele de Karl. Opera și năștea femei într-un spital mic, foarte bine organizat de pe geamurile căruia se vedea pe vârful unui deal castelul Hohenzollern. Cu câțiva ani în urmă, l-am vizitat acasă și, într-una din zilele în care avea programate cinci operații, m-a invitat să operăm împreună. Dimineața, la șapte și jumătate fix, prima pacientă era pe masa de operații. Korcsi m-a introdus ca pe unul din foștii lui colegii din România care acum practică ginecologia în New York. Uauu, New York! If you make it there you make it everywhere, șlagărul ajunsese și acolo, așa că am fost întâmpinat frumos atât de către paciente, cât și de către anesteziști. M-am spălat cu el și l-am asistat în toate cazurile. Două din ele erau niște tipuri de operații plastice vaginale sofisticate, în care se foloseau benzi sintetice introduse printre oasele pelvisului cu niște ace speciale. Operații aparent simple, dar periculoase, inventate în Suedia și care nu ajunseseră în America decât experimental, în câteva centre. Cuvântul „experimental ” e de evitat peste ocean, unde totdeauna se așteaptă că experimentarea unor medicamente sau proceduri noi să fie testată pe oamenii din altă parte. În ziua aceea am învățat ceva nou, un tip de operație pe care aveam să încep s-o pot face în New York abia peste trei ani, după ce americanii au hotărât s-o aprobe. Fusese testată deja mulți ani pe femeile din Europa și Turcia. După doi ani, când Korcsi m-a vizitat în New York, a trebuit să-i explic de câteva ori de ce eu nu pot să-l invit să operăm împreună. A pălit de două ori: prima dată când i-am arătat negru pe alb cât costa asigurarea mea de malpractice (doar o sută patruzeci de mii pe vremea aceea) și a doua oară când am ridicat capul coșului de (gunoi) deșeuri din sala de operații. Era plin cu instrumente foarte scumpe de laparoscopie, aruncate după o singură folosire. Unul din colegii mei din România m-a rugat să le spăl, să le pun deoparte și să i le aduc în țară pentru că puteau fi resterilizate și refolosite fără riscuri. „Pentru noi astea sunt aur ” mi-a spus acel coleg. Korcsi, chiar venit din Germania, a fost șocat de risipa pe care-o făceam. Spitalul lui din Germania avea să se închidă după trei ani, așa cum se întâmplase cu sute de spitale din Germania. La alt spital din zonă nu mai avea voie să-și ducă pacientele, din cauza socializării complete a medicinii de acolo, ajunsă total în mâna guvernului. Korcsi a trebuit să-și închidă cabinetul și să-și dea toată viața peste cap. Cabinete noi în Germania nu mai poți să-ți deschizi de mulți ani, iar sistemul particular e aproape total marginalizat. Îl simțeam la telefon cum strânge din dinți. „Dacă n-aș fi atât de în vârstă aș veni în America!” mi-a spus Korcsi la un moment dat. Un an nici n-a mai răspuns la telefoane, apoi a reușit să preia cabinetul unui ginecolog bătrân într-o zonă a Germaniei cu care nu avea nimic de-a face. Mulți colegi din Germania au rămas fără slujbe. Costin, bunul nostru prieten, ajunsese directorul (ober-artzt-ul) unui spital particular de chirurgie din Hamburg. La 50 de ani, făcea 400-500 de operații mari pe an, cifră halucinantă pentru un chirurg american, până i-au pus lacăt pe ușa spitalului și a trebuit apoi să bată din ușa în ușă pentru a supraviețui. Unii, puțini ce-i drept, s-au întors în România, în timp ce mii de medici din România au plecat să practice în Suedia, Franța sau alte țări din comunitatea europeană în care intraseră. Unde e mai bine? Știe cineva? Ce cred bolnavii de aici, de acolo sau de dincolo?

După începerea acelui congres FIGO ne-am întors fără să vrem înapoi în timp, la începuturile noastre care, văzute din punctul în care ajunsesem, păreau să fi fost cu aproape o sută de ani în urmă. De câte ori mă uit înapoi profesional simt cum călătoria mea prin timp e cu mult mai lungă decât cea reală, cronologică. Sfârșitul anilor optzeci, cu agonia comunismului, ne dăduse cu mulți ani înapoi. Aproape toți cei care fugisem din țară știam că, dacă vremurile ar fi fost mai bune și cu mai multă speranță, am fi rămas acolo unde ne născusem. Între timp, el, timpul, nivelase bine totul, fără discriminare, așa cum are obiceiul s-o facă. Doar că la acel congres mondial accentul se punea pe zonele încă rămase în urmă, locuri unde suferința, viața și moartea își făceau încă de cap.

Inaugurarea congresului de ginecologie din Santiago a avut loc într-o piață din centrul orașului în care construiseră o tribună mare în aer liber, ce putea susține câteva mii de oameni. Înainte de-a începe, am văzut cum de pe străzile laterale apar câteva mașini verzi, evident militare. Sus pe clădirile din jur au răsărit soldați înarmați. Apoi, pe scena din fața noastră a fost introdus președintele republicii care ne-a urat bun venit în Chile și ne-a invitat să le vizităm țara. După plecarea lui, au dispărut toți oamenii de pe clădiri și mașinile militare și am rămas noi între noi. Premiul de onoare al acelui congres a fost acordat unui grup de ginecologi englezi care lucraseră în Africa câțiva ani și care ajutaseră multe femei cu fistule vezico-vaginale create postpartum, din cauza nașterilor neglijate din zone izolate fără nicio asistență medicală. Am fost trimiși dintr-o dată cu peste o sută de ani în urmă, într-o perioadă și lume în care Korcsi și cu mine nu fusesem. Filmul documentar prezentat a fost zguduitor și cu degetul pe o rană a lumii încă larg deschisă, pe care nici unul din noi n-o cunoscuse. Aflasem în New York, după ce intrasem în contact cu rezidenți din Asia și Africa, că România comunistă nu fusese nici pe departe atât de dată înapoi de vremuri. Aceste femei africane, care supraviețuiseră cumva unor nașteri imposibile, în care capul copilului prea mare sau într-o poziție rea nu se putuse naște nicicum, presând pelvisul mamei zile în șir, a creat în cele din urmă o necroză a vaginului și vezicii urinare, care se va vărsa prin vagin, continuu pentru restul vieții, condamnând aceste femei la izolare și respingere. Acei copii care nu putuseră nicicum să iasă, mureau în cele din urmă și se nășteau doar după ce capul lor se micșora prin macerare și putea trece printr-un pelvis și vagin făcute praf. Nu văzusem niciodată așa ceva și nici nu ne așteptasem la un asemenea subiect. Apoi ne-a cântat o soprană faimoasă, după care am fost invitați sa luăm masa și să ciocnim un pahar de vin de Chile sub niște corturi imense instalate în parcul de vizavi. Eram morți de foame, dar noi, având un instinct bun al supraviețuirii, ne-am îndreptat spre cortul dinspre care venea cel mai îmbietor miros de grătar. Cum am ajuns acolo, ne-am umplut farfuriile și paharele și, hrănindu-ne în tăcere, am realizat că în jurul nostru se vorbea cu gura plină, românește. I-am recunoscut repede pe Dr. Puia și pe Dr. Marinescu, doi din doctorii cu care făcusem rezidența în București, și de care fusesem apropiați pentru că ei au fost cei care ne-au pus bisturiul în mână. Unul era acum profesor, iar celălalt șef de clinică. A fost cea mai neașteptată întâlnire. Erau în total 30 de ginecologi din România și veniseră într-un grup organizat, cu ghid și autobuz. Stăteau lângă noi, într-un hotel mai mare și mai scump. Am petrecut cu ei patru zile aproape suprareale, pentru că eram cu toții din România și ajunsesem cumva în America de Sud, locuri unde suprarealismul și dictaturile au fost frumos perfecționate. Korcsi și cu mine nu a mai trebuit să ne dăm ginecologi români pentru că erau destui acolo. Cu cei de la Giulești nu ne mai văzusem de când terminasem rezidența, dar aveam încă multe amintiri comune. Rezidența din România, pe lângă că dura doar trei ani, nu se compara ca duritate cu cea din America, așa că memoria noastră o păstrase bine. Deși în America durează patru ani, aș fi curios să știu cu ce amintiri umane, civile, rămâne un rezident american, deși am convingerea că, profesional, aceștia nu suportă comparație cu rezidenți din România sau de oriunde din lume. Rezidența noastră din Giulești a fost până la urmă o frumoasă romanță în care am și învățat ceva. Prin anii 80, vicepreședintele FIGO, la care tocmai participam, era Panait Sârbu, profesorul nostru de la Giulești, care ținuse steagul sus și încropise în vremurile acelea un spital și o echipa de profesioniști de excepție. Chirurg de mare clasă și inovator cu multe lucrări, călătorea nestingherit prin lume într-o vreme în care medicii nu erau lăsați să călătorească pentru că erau aprioric suspectați de trădare de patrie. Adusese din America un sistem video prin care operațiile erau transmise în direct și comentate din mers pe viu. Tot al adusese un disc cu Vangelis ”The unknown man” pe care-l știam pe de rost. După ce am ajuns în America am cumpărat toate discurile acestui muzician. Profesorul Sârbu a murit în timpul rezidenței noastre și noi l-am dus pe umeri la Belu pe o alee destul de anonimă. Nu cred să existe la Belu sau altundeva cimitire cu alei pentru doctori. Generației mele i se spunea încă din facultate „generația groparilor”, pentru că noi i-am dus pe umeri pe ultimii dintre cei mai vechi si cei mai buni.

Diminețile mergeam la lucrări acelui congres din Santiago unde am auzit lucruri incredibile pentru urechea mea obișnuită deja cu spațiul american aseptizat, învățat cu rigoarea și limitele progresului. Indienii, mă refer la cei din India, prezentau studii pe mii de cazuri în care creau distrugerea cavității uterine cu chinină sau alte metode nemaiauzite folosite în scop contraceptiv. Statistici halucinante din spitale improvizate cu peste 150 de nașteri pe zi în care erau doar patru doctori obstetricieni, până la aceste tehnicii de reparare a fistulelor vezico vaginale. Peste doi ani aveam să ajung în India unde realitatea încă depășea imaginația. A fost locul cel puternic pe care l-am văzut în lume și care mi-a afectat atât simțurile cât și viziunea pe care o deprinsesem în America despre naștere, viață și moarte. Acolo șoferul care conducea mașina și care făcea zilnic un slalom incredibil de periculos printre oameni obișnuiți, vaci sfinte, elefanți și copii ne spunea că cel mai râu e să lovești cu mașina un băiat sau un bărbat. Dar o femeie sau o fată? O, asta nu-i o problemă atât de mare, ne spuse șoferul. Astăzi multe fetițe sunt avortate înainte de naștere dacă sunt depistate la ecograf. Aș vrea ca nenăscuții de 4-5 luni să poată sta în uter în poziție de lotus, cu picioarele încrucișate tot timpul pentru că multe fetițe ar scăpa astfel cu viață. În Asia mai ales, numărul bărbaților selectați în felul ăsta întrece deja înfricoșător de nenatural numărul femeilor. Cel puțin tradiția sattee a fost abolită, deși se spune că mai e practicată ocazional în locuri îndepărtate din India sau Nepal. Văduva, la incinerarea soțului, trebuia să se arunce de vie în foc și să ardă odată cu bărbatul ei, fără de care nu mai avea nici un rost. Ba chiar mai mult, va deveni o povară. Pe vremuri, femeia era pregătită, înainte de sattee dându-i-se opium și droguri puternice. Era „anesteziată” de către propria familie pentru a nu suferi prea mult. Am fost și la Varanasi, oraș hindus sfânt, vechi de patru mii de ani. Mii de bolnavi terminali vin din toată India să moară la Varanasi. Tradiția hindusă spune că cei ce vor fi incinerați acolo și a căror cenușă e măturată în apa Gangelui se duc direct în rai și își opresc ciclul reîncarnărilor. Pentru hinduși viața reîncarnată, dacă nu-ți îmbunătățește karma, poate fi doar un alt chin, o altă experiență, uneori extrem de scurtă dacă te depistează la ecograf că ești fată. Când e vorba de fertilitate, nici bărbații nu sunt menajați în India. În unul din ziarele în engleză lăsate pe mese în hoteluri am găsit un articol incredibil despre sterilizarea forțată a sute de tineri care fuseseră ademeniți cu bani la o clinică locală, care oferea controale anuale gratuite. La un moment dat erau adormiți cu o mască de cloroform trântită pe față și când se trezeau erau deja vasectomizați. India, considerată cea mai mare democrație din lume, depășind deja în populație China, încercă prin tot felul de metode să-și mențină populația sub control. Unde sau dus vremurile în care noi în România eram obligați patriotic să ne reproducem ca iepurii? Probabil că acolo unde se duc și se reciclează toate vremurile. La congresul internațional din Chile, medicina contemporană, în care doctorii practică atât de diferit într-o lume atât de inegală, încerca să recicleze inteligent remedii, metode sau tehnici de care lumea modernă în care noi cei favorizați lucram, le uita și le îndepărta.

Noi, cei din România, încercam să nu vorbim despre perioada cumplită a anilor 80 cu avorturilor ei provocate, septice și mortale. Doctorul Marinescu își mai amintea de o gardă în care eu, rezident fiind, perforasem un uter în timpul unul chiuretaj dificil făcut unei femei care-și provocase un avort septic. Marinescu m-a întrebat atunci calm cum de mi-am dat seama că perforasem. I-am răspuns că pur și simplu am început să transpir profund dintr-o dată, simțind că ceva nu e bine. „E foarte bine că ți-ai dat seama și că te-ai oprit”, mi-a spus el. E un reflex mai bun, mai vechi , protectiv cred eu, pentru că de multe ori când simt că ceva nu merge bine, încep să transpir. Femeie aceea, pe care am operat-o împreună, își perforase, de fapt, singură uterul cu o andrea de croșetat. Am reușit să salvăm și femeia și uterul, deși ea ne rugase să i-l scoatem afară pentru a nu mai ajunge în aceeași situație. Ne amintisem amândoi în Santiago de acel caz. Începuse deja perioada sinistră din anii 80, de control maxim al femeilor, deși miliția ocolea spitalul Giulești, datorită profesorului Sârbu, care conducea și cel mai sofisticat centru de infertilitate din țară. Doamne din așa zisa aristocrație a vremii defilau pe coridoarele de la Sterilitate în capoate lungi de mătase, așteptând ca miracolul amânat al fertilității să se întâmple. Li se făceau insuflații tubare, niște proceduri dureroase de mult abandonate, care încercau să le deschidă trompele înfundate după atâtea avorturi. Făceam și operații plastice de refacere a acestor trompe uterine, cu rate de succes foarte mici. Pe atunci altă soluție nu era. Făcusem două astfel de operații în toată rezidența și s-a întâmplat ca una din cele două femei să rămână repede gravidă. Profesorul Panait glumea spunând că eu am rata cea mai mare de succes din lume, adică 50%, cea reală fiind descurajator de mică, 9-10%, incluzând și sarcinile ectopice. La spitalul Giulești, prin anii 2000, s-a deschis primul centru de fertilizare in vitro din România. Acolo, prin 2006, o femeie de 67 de ani a bătut recordul mondial la fertilitate reușind sa nască prin cezariană o fetiță la termen. O femeie singură care arăta ca o bunică și care în tinerețe se ferise să rămână gravidă. Probabil c-a vrut să-și ia un fel de revanșă pentru vremurile vechi, care se reciclau în felul ăsta în karma colectivă, cum ar spune poate un adevărat hindu. Embrionul îi fusese donat de un cuplu, care procrease deja in vitro, și care avea embrioni rămași nefolosiți în banca de embrioni pentru posibile „reîncarnări”. Cazul a apărut în media mondială a vremii, stârnind multă indignare și probleme de bioetică în lumea încă fără granițe a fertilității. În America există un comitet de pro life care încearcă să facă reguli pentru embrionii rămași fără trebuință și care trebuie sa fie ”discarded with dignity”. După cazul acelei femei, cei din spitalul meu din New York m-au așteptat cu un articol din Daily News, ziarul local din Queens, spunându-mi că „uite, cât de departe au ajuns oamenii tăi”.

Atunci, în 2003, ajunsesem cu toții până în Santiago de Chile unde nu cred că vreunul din noi visase vreodată să ajungă. Colegii noștri români ne-au luat cu ei în toate excursiile din jur pentru că aveau un autocar la dispoziție cu ghid cu tot. A fost o întâlnire frumoasă și neașteptată. De acolo, noi patru am plecat spre Patagonia și Țara de Foc pentru a vedea cu adevărat capătul lumii. În Torres del Paine am văzut și auzit cum se topeau ghețarii din fața noastră. Într-o singură zi acolo poți trece prin trei anotimpuri; râurile pe care coboram în viteză cu o barcă cu motor se uneau des și noul râu format avea pentru o vreme două culori diferite care treptat se amestecau între ele. Spre strâmtoarea Magellan locul se deschide într-o tundră cu copaci rari și foarte înclinați care cresc doar spre nord, după vânt. Păreau niște bonsai mai mari. Toată natura pare acolo bonsaificată, până și oamenii puțini care trăiau acolo. Vântul te poate arunca la pământ sau ridica la cer ca pe un zmeu, dacă nu te ții de ceva.

De acolo am zburat înapoi spre nord până în deșertul Atacama, cel mai uscat și mai înalt deșert din lume. Atât de uscat, încât trebuie să clipești foarte des să nu ți se usuce ochii și atât de înalt, încât, ajunși la peste 4000 de metri, de-abia puteam respira și înainta într-un peisaj care nu părea terestru. În munții piramidali care înconjurau deșertul se practicaseră jertfele umane chiar și după venirea spaniolilor. Încă mai găsesc mumii sus, în zone înzăpezite. Majoritatea femei. Voisem să fim cât mai departe de civilizație și reușisem în sfârșit. Într-o zi, am ajuns cu mașina într-o oază foarte îndepărtată aproape de granița cu Bolivia, în singura așezare omenească aflată pe o întindere înfricoșător de mare. Acolo am găsit un cimitir vechi incaș, în care mai apoi șamanii locali, care încă își vedeau de-ale lor, folosind halucinogene și incantații, puseseră cruci pe morminte și făcuseră o bisericuță din adobe și chirpici, cu grinzile acoperișului din trunchi de cactus. Acolo, în Atacama, ca și în India sau Patagonia am simțit că putem dispărea ca și cum nici n-am fi existat vreodată. În Gange, în deșert sau suflați de vânt dincolo de strâmtoarea Magellan. Nu era nici țipenie de om în jur, dar înăuntrul bisericii ne-am întâlnit cu un fostă colegă de facultate, care era ginecologă în Australia sau Africa de Sud. Neaducându-ne aminte numele ei, i-am spus Fata Morgana.

În ultima seară, am luat masa în singura oază din acel deșert. Noaptea, cerul părea dat la maximum și stelele ne copleșeau cu apropierea lor. La un moment dat, am auzit cântând o pasăre care semăna cu o privighetoare. M-am întrebat dacă or fi privighetori în deșert? Sunt zile ca aceea, când te întrebi cu adevărat cine ești, ce rost ai pe lume și dacă ai vreunul. M-am gândit că, cine știe, poate că aceeași privighetoare cântă peste tot și că…

(sursa foto: evz.ro)