Adoram ofițerii germani

Ți-am promis că o să-ți povestesc cum am trecut eu prin trei dictaturi și am crezut în toate. Până la șase când mă duc la Institutul Cultural Român să văd un film rusesc, am timp berechet. Filmul o să-l prezinte Elena Loghinovskaia, nu se poate să n-o știi, e soacra lui Dinescu, cea mai nobilă și mai frumoasă septuagenară pe care am văzut-o vreodată. Iar mă lungesc cu prostii. În prima dictatură, dragă Dinule, am intrat foarte devreme, prin 1936, aveam cinci ani și cutreieram Germania cu părinții mei care făceau turnee; erau un fel de artiști nomazi. Mă gândesc acum că dacă o să am șansa să ajung vreodată la CNSAS – ce, Mona Muscă, ce, Monica Macovei, ce, Gabriela Adameşteanu?! – povestea mea o să fie cea mai palpitantă (ai auzit și tu de nebuni care se lasă de bună voie crucificați ca împărțind suferința cu Hristos să-i ia și o bucățică de aură. Știi că eu îi înțeleg? asta mă neliniștește). Am și acum în față coloanele de beton cu afișele-reclamă pe care scria Jozsi Zsiga – Zigeunerbaron, Café Astoria, Köln III. Nu înțelegeam nici atunci, nici acum, dacă după numele tatei urma Voievodul ţiganilor, fiindcă interpreta melodii din opereta respectivă sau că îl considerau chiar pe el Voievodul ţiganilor; eram foarte mândră, mai ales când apărea mama pe scenă și dansa Schöner Rosmarin. La toate aparițiile ei, indiferent de orașul în care ne aflam, din primul rând nu lipsea niciodată un ofițer SS, înalt și suplu, cu o ținută impecabilă, cu ochelari și cu zvastica pe brațul uniformei, iar mama primea invariabil aceeași trandafiri roșii. Adoram ofițerii germani; erau blonzi ca mama, îl pronunțau pe R ca francezii și defilau făcând „grand battement” ca balerinii. Știu că mama mă trimitea la prăvălia de la parterul blocului să cumpăr un borcănaș de untură sau un pachet de unt și-mi dădea un bon pe care erau trecute niște cifre – am aflat mai târziu că eram în anul 1937 în plin Fünfjahresplan și alimentele se dădeau pe cartelă; ce treabă aveam eu cu asta, eram mândră că mama mă trimitea singură la târguieli și vânzătoarea îmi vâra întotdeauna în gură o felie de salam sau o fondantă, exact la fel proceda și cu câinii. De-abia acum, după șaptezeci de ani, realizez că asta se cheamă civilizație și poate că îi face pe oameni mai buni. Nu-i nicio undă de ironie în ce spun, dar atunci de ce reflectoarele și camioanele și măsurătorile pentru nasuri, pentru urechi… Așadar îi adoram pe fasciștii ăia care, când mă vedeau în fața blocului cu tricicleta, atât de bruneţică și de pistruiată mă întrebau ciupindu-mă de obraz, dacă nu sunt Jüdin sau Zigeunerin. Nu pot să uit o noapte când am văzut-o pe mama foarte speriată în mașină, aproape dispărând sub pachetele și valizele aruncate de-a valma. Eu fusesem forțată să stau ghemuită, tata înjura la volan, cum nu-l auzisem niciodată și striga la mama să se uite în spate dacă nu ne urmărește vreo mașină. Cred că trecuse de miezul nopții, când am luat trenul spre România. Cred că drumul a durat cel puțin 40 de ore și m-a întâmpinat o a doua dictatură care începea să intre în scenă cu toate mijloacele ei de seducție. O nuntă cu carul cu boi în pădure, ginerele era frumos, ar fi putut să-l cheme Călin, dar îl chema Corneliu și mai frumos era Moța și alți martiri care căzuseră în Spania lui Franco, doar ca să se împlinească pofta Căpitanului: „O țară ca soarele sfânt de pe cer!”, dar am văzut curând trupul lui Armand Călinescu întins pe caldarâm ca hoitul unui câine și Madgearu și Iorga, pângărit de o haită turbată lângă gara din Sinaia și oameni atârnați în cârlige la abator și acele magazine minione cu bijuterii înșiruite sub sticlă ale evreilor de pe Dudești, făcute una cu pământul în noaptea criminală de ianuarie din iarna lui 1941 și am început să înțeleg cu mintea mea de 10 ani, prin frică. Iubirea te face să înțelegi lumea pe partea ei văzută, frica te face s-o înțelegi pe partea ei nevăzută. Dar prea încerc să-mi regăsesc fantomele și orice salt înapoi, peste 65 de ani, este o incursiune în irațional, la fel de inexactă ca încercarea de a prinde un vis într-o povestire logică. Şi uite așa trișez iar, trișez, dragă Dinule, cui să-i spun eu toate astea, nu ești tu prietenul meu? Şi de fapt nu fac decât să vorbesc cu mine sau cu lumea, ceea ce e același lucru. Şi a treia dictatură a început noaptea în luna mai pe o ploaie groasă, continuă, peste convoiul fără sfârșit de căruțe, de tunuri, de cai jigăriți, de bucătării de campanie, peste femeile cu ţâţe mari, strânse-n tunici militare, și cu bascuri trase pe frunte, peste corul incontinent și haotic ca ploaia. Şi fetița de 13 ani care sunt, cu nasul lipit de fereastra unei case de paiantă din cătunul Hobaia, privind un film horror care mă captivează ca „Ultimele zile ale orașului Pompei”. Tu știi să numeri ploaia? Pe urmă totul a devenit incert. Armata Roșie eliberatoare viola, fura ceasuri, smulgea vulpile de la gâtul doamnelor, dădea pământ țăranilor ca să-l înghită colhozurile, anii treceau, citeam Tolstoi, Cehov, Dostoievski, îl ascultam pe Oistrah, pe Richter, o vedeam pe Ulanova, cultura ajungea în uzine, ne apropiam de anii ’60, nu știam nimic de martirii torturați în închisori. L-am iubit pe Dej, când ne-am rupt de ruși și toți spuneau că moartea lui a fost pusă la cale, l-am iubit pe Ceaușescu (auzi, „iubit”, îmi aduc aminte de vorbele unui om politic german „cum o să-mi iubesc țara, eu îmi iubesc nevasta!”), când România a fost singura țară care n-a invadat Cehoslovacia în 1968, până și Goma, chiar și Richard Wagner, au intrat atunci în partid… și balonul roz-bombon s-a spart în 1971. A venit foamea, frigul, întunericul, femeile ca scroafele puse la prăsit, forțate să nască, cărțile amputate – când îmi venea volumul de la cenzură mă simțeam ca după chiuretaj, acesta era admis! – scriitorii interziși, securitatea storcând creierele ca niște boarfe cu care speli pe jos. Şi acum se scot dosarele de la naftalină. Vin lupii tineri să judece lupii bătrâni, ăia care nici nu mai știu de ce sunt judecați și de ce legea nu e totuna cu morala când se face purificarea societății; știi, eu cred că nici o deparazitare nu-i morală.

Imagine de pe clubulscriitoarelor.ro