Parcele…

Se spune că ar fi fost zămislite din unirea lui Zeus cu Themis. Mitologia ni le face cunoscute ca zeițe cu voință implacabilă, în fața cărora destinul uman nu mai are nimic de spus. Poate că așa este. Dar, atunci când omul tace, se aude o voce misterioasă: povestea. Parcele. Atropos, Clotho și Lachesis. Una toarce, alta deapănă, iar ultima pune capăt firului vieții. Sună destul de drastic. Îmi închipui că și ele aveau, ca personajele din acest portret colectiv, o expresie serioasă, o privire dârză… Nu-și mai amintește nimeni cum le chema în realitate pe aceste venerabile doamne, surprinse în trei generații. Pe rândul din față, bunica, cu părul alb prins într-un coc la spate, cehoviană în expresia pierdută, ca și cum timpul i-ar aparține dar de care, la drept vorbind, nu se mai sinchisește. Lângă ea, ținându-și spatele drept, cu un șirag de mărgele în jurul gâtului, cu buzele strânse într-o atenție încordată, mama. Ea își supraveghează fiicele laolaltă cu propria ținută, face înconjurul încăperii cu ochii ageri de parcă ar țese o pânză de privire, mai fină și mai durabilă decât a unui păianjen. Alături de ea, visătoare, fiica mai mare, iar în registrul secund, celelalte trei surori, mai tinere. Doar mezinele privesc înainte, direct în obiectiv, cântărindu-ne parcă de dincolo de ani. În timp ce bunica, mama și fiica cea mare dau imaginii o profunzime aparte, orientându-și privirile în trei puncte de fugă complementare: prezent, trecut și viitor.

Care dintre ele or fi Minodora, Mitrodora și Nimfodora, mătușile Norei din Numele ei era Uitare? Nu contează. Lăsați-vă purtați de o imagine „în canon”: una toarce, alta deapănă iar ultima pune capăt firului vieții…

*

„-Cine, Parcele? Vai, Dan, spuse cu şiretenie Nora, nu ştii că ele nu dorm niciodată…una toarce, una deapănă iar cealaltă despică firul vieţii omului, parcă aşa era, nu?

-Da, îi răspunse Dan, aproape fără să o privească, şi acceptă soluţia, mai mult pentru Lete. Şi nici gândul de a traversa prin viscol puntea şovăitoare nu îl atrăgea defel, aşa că se lăsară conduşi spre casa străjuită de meri verzi.

Într-adevăr, viscolea. Fulgii mari, grei de apă, îi loveau peste faţă, alţii se înfigeau direct în pământ, de parcă ar fi fost a rafală de săgeţi. Dan înainta cu capul între umeri, ţinând-o pe Lete de braţ, de teamă ca nu cumva o rafală prea puternică să o ia pe sus. Era ceva în mâna caldă pe care i-o strângea, în glasul vesel cu care continua să chicotească, de parcă ar fi vrut să-i spună că totul nu este decât o farsă, că de fapt viscolul stârnit din senin este mâna Titaniei, vraja zânelor dintr-un vis îndepărtat, dintr-o vară pe care şi-o amintea, şi în care un viscol de flori de măr scuturate îl făcuse să se refugieze în camera Norei.

-Am ajuns, spuse Nora, împingând portiţa de la intrare. Uite, lampa e aprinsă, ţi-am spus că stau la gura sobei, treze ca nişte huhurezi. Bucuroşi de oaspeţi?

-Dragilor, îi întâmpină mătuşa Minodora, ce faceţi pe afară în viscolul ăsta? Intraţi, veniţi aici lângă sobă.

-Noroc că staţi aproape de noi….

-Noroc, îngână, Mitrodora, răsucind în continuare la fus.

-Nu rămânem mult, am venit cu prietenii noştri….ţi-l aminteşti pe Dan Vineş, prietenul meu şi al lui Sandu….

-Da, nepotul lui Matei Vineş, cum să nu…..

-Le-am spus că pot rămâne la voi până mâine, nu e chip să se întoarcă pe viscolul ăsta, mai ales că în partea cealaltă a satului s-a luat curentul. Cine ştie când o să repare transformatorul….

-Da, n-am eu încredere în transformatoarele lor, din pricina asta am rămas în continuare la lampa cu gaz. Încă trage bine, zise Minodora…..Şi aşa, la cât om mai avea noi de trăit, ne-o ajunge gazul din lampă. Ada şi Lete priveau scena din uşă, ţinându-se de mână. Drăguţă, îi spuse mătuşa, ai o prietenă, da, păi adu-o aici lângă foc, nu o ţine la uşă. Uite, v-am împletit ciorapi. O pereche ţie şi una pentru duduia…cum te cheamă. Le-te, veni răspunsul, în care bătrâna recunoscu o parte din neputinţa nepoatei ei.

-E soţia mea, spuse Dan, şi o luă strâns de mână.

-Aşa, relua bătrână, apăi e bine, cum să nu, rămâneţi la noi… aţi mâncat?

-Nu-ţi fă griji, mătuşă, venim de la Sandu, Xenia ne-a gătit o masă împărătească… şi când să plecăm s-a pus viscolul… Acum vă lăsam, mergem şi noi la casa noastră… Haide, Ada, dă-i drumul lui Lete, o să vă vedeţi în curând… nu-i aşa? întrebă Nora privindu-l pe Dan drept în ochi, cu o privire atât de pătrunzătoare, încât acesta simţi nevoia să-şi plece capul. Ştia că avea obiceiul şi puterea să facă asta, adică să îngenuncheze un bărbat numai din priviri. Poate şi pentru că acum era obosit, se gândi, şi îşi desfăcu haina, mai ales nasturele din dreptul gâtului care-l strângea.

Mătuşa Minodora îşi conduse nepoata, în timp ce Mitrodora şi Nimfodora îşi întrerupseră o clipă lucrul ca să îşi servească invitaţii cu o cană de ceai fierbinte. Dan şi Lete se aşezară unul lângă altul, cu umerii aproape lipiţi, pe patul de scânduri proptit pe drugi de lemn înfipţi în duşumeaua acoperită de covoare groase, ţesute la război. La capătul patului îndesaseră un teanc de perne albe ca zăpada, tivite cu fâşii colorate de stambă, de diferite modele. Lete le privea curioasă, încercând să descifreze jocuri de culori şi imprimeuri. Pipăi pernele moi şi faţa i se lumină de un zâmbet larg, ca de fiecare dată când făcea câte o descoperire.

-Perne umplute cu puf de raţă… şi de gâscă, repetară Mitrodora şi Nimfodora, care-şi reluaseră între timp lucrul. Le-am făcut să le avem de zestre şi uite, ne-au ţinut o viaţă….

-O viaţă, îngână Nimfodora, cu părul alb prins în basma neagră, cu pieptul înfoiat mirosind a busuioc. Degetele celor două mătuşi alunecau atât de repede pe firele de lână, una torcând şi alta răsucind firele, încât Dan avea impresia că alunecă în vis, îngânat de descântecul mâinilor lor care păreau fermecate. Lumina lămpii arunca reflexe gălbui pe pereţi, îngânând flăcările din sobă. Lete se cufundase în perne, şi chipul ei părea un mozaic roman, o frescă veche decupată şi pusă pe un perete de biserică proaspăt văruit. Îl privea cu ochii larg deschişi, legănându-şi picioarele la marginea înaltă a patului. De sub cuvertura albastră ieşea marginea unui cearşaf brodat, tot cu floricele albastre, dar mai mărunte şi perfect aliniate. Încăperea era destul de mică, nu avea decât soba cu plită în colţ, masa cu trei scaune spre fereastră, maşina de cusut Singer în partea opusă şi deasupra, aproape de bagdadie, o stinghie îngustă, ca un fel de raft, pe care erau înghesuite hârtii, lucruri strânse în săculeţi din pânză de sac, şi, aproape acoperit de toate lucrurile astea mărunte, un telefon de plastic alb, acum îngălbenit, cu cadran compact. Era telefonul vechi pe care şi bunica Ianola îl folosea, apelând centrala cu o bătaie nervoasă în furcă, mai ales când vroia să vorbească urgent cu cineva. Cuvântul urgent era legat de utilizarea, e drept că destul de rară, a telefonului, făcea parte din fiinţa acelui obiect care îşi făcuse intrarea într-o lume în care mesajele circulau mai degrabă prin viu grai. Dar bunica Ianola, venită de la oraş, nu acceptase să stea fără mijloace de comunicare modernă, mai ales că bunicul Matei insistase să ridice casa acolo, departe de sat şi de toate cele ale lumii civilizate. Lângă intrare era o singură fereastră, cu geamuri duble. Pe peretele de răsărit, deasupra mesei, mai era o ferestruică în pervazul căreia erau înghesuite alte mărunţişuri, de data asta de uz cotidian, folii începute cu medicamente, o pereche de ochelari cu rama ruptă apoi lipită prin topire la foc, un toc gol şi un ceas deşteptător rusesc, mic şi verde, de parcă ar fi fost un gândăcel de mirişte, adăpostit de viscolul de afară. De fapt, ceasul rusesc Pobeda era singurul care indica timpul în cămăruţa joasă şi întunecoasă, unde fiecare lucru părea să se sustragă în felul lui din curgerea firească a zilelor. Poate că şi mătuşile, cele trei Parce, făcuseră la fel. Poate nici nu era greu, se gândi Dan, şi tresări când Lete îl strânse de mână. Aţipise. Se auzeau paşi, într-adevăr. Mătuşa Minodora se întorcea, cu părul nins şi îmbujorată la faţă, cu o bucurie caldă care emana miros de dulceaţă.

-Dulceaţă de mere verzi, le spuse mătuşa, dându-le fiecăruia o chisea plină şi o linguriţă de argint, cu coada întoarsă ca a unui păun în miniatură. V-am pregătit şi camera, continuă ea, la care Dan îi ceru iertare că o puseseră pe atâta zdroabă. Dar bătrâna, pe care privind-o acum nu i se mai părea atât de bătrână, îi spuse că e bucuria lor să-i găzduiască, oaspeţii neaşteptaţi aduc puţină veselie în casă. Minodora o privea pe Lete, cercetându-i ochii mari de un albastru fantastic. Dulceaţa era foarte bună, Lete dădu din cap şi aproape că vru să strângă chiseaua la piept de bucurie, dar Dan o opri la timp, de teamă să nu dea cu dulceaţă pe rochie, pe aşternuturi. Totul era atât de alb, de parcă o zăpadă de mult uitată ar fi zăcut captivă sub straturile de pături şi perne umplute cu puf, de raţă şi de gâscă. Lete reuşise chiar să recupereze o pană minusculă din perna pe care şezuse, şi o puse şi pe aceasta în buzunar, urmând să-i dea un loc în Fragmentarium. Era o pană mică şi neagră, lucioasă, arcuită ca urma unui rând de gene închise pe un chip alb. Pernele acelea neatinse, pe care nu dormise nimeni, în care nimeni nu-şi lăsase visele, îl nelinişteau. La fel ca şi degetele mătuşilor care urzeau fără încetare firele de lână, cenuşii şi aspre, la lumina palidă a lămpii şi a focului care abia mai pâlpâia. Mătuşa Minodora mai puse un braţ de coceni, pentru că aici, mai ales pe viscol, focul nu avea voie să se stingă niciodată…Niciodată, îngână Nimfodora, iar Minodora continuă cu explicaţiile spunând că în martie iarna încă mai poate să lovească neaşteptat, şi le-ar fi găsit sloi până dimineaţă, mai ales că pe la ele nu dădea nimeni zile de-a rândul. Lete le privea pe fiecare, cu buzele roşii de dulceaţă, de parcă ar fi vrut să îşi fixeze în memorie chipul fiecăreia. Mătuşa Minodora înţelese din ochi curiozitatea fetei şi începu să depene, cu un glas care torcea îngânând molcom mişcarea alertă a degetelor lor subţiri. Eu m-am născut prima, spuse înfigându-şi furca cu caierul în betele de la cingătoare, şi moaşa s-a speriat când m-a văzut că aveam ochii larg deschişi. Apoi a venit Mitrodora, cu o claie mare de păr negru, la care moaşa a zis că nu prea e semn bun, iar la urmă de tot a ieşit Nimfodora, care a chinuit-o pe mama de moarte, pentru că a ţinut morţiş să se înfigă cu picioarele înainte. Era o zi ca asta, când iarna încă mai dă buzna. Mama ne-a pus numele din calendar, ale sfintelor din ziua în care ne-am născut. Îi era greu să ne deosebească, şi până la urmă ne-a spus să avem grijă fiecare, să nu care cumva să ne uităm numele că ea nu mai are apoi ce să ne facă. Dacă aveam să ne uităm numele ne uită şi moartea pe noi, aşa ne-a spus, şi ne-am înghesuit una într-alta, speriate foarte. Să fi avut mai puţin decât Ada noastră, eu mai ştiu, e mult de-atunci…Sunteţi obosiţi, şi eu vă tot sporovăiesc vrute şi nevrute…Haideţi, de acum s-o mai fi dezmorţit camera, vă conduc îndată.

(fragment din Numele ei era Uitare, ed. EIKON, 2015)

J.S. BACH – Canon în Re Major (Piano)

(foto: din arhiva personală; în imagine – rudele noastre de la Chiriacu)