Written-show

Nu știu nimic despre Alexandru Păduraru. Am găsit pe Internet mai multe persoane cu acest nume, dar cu alte îndeletniciri decât scrisul. Cartea sa de proză scurtă, recent apărută, Ultimul refugiu, nu conține atât de necesara casetă cu date bio-bibliografice.

Știu însă că Alexandru Păduraru scrie bine. Și că a început să publice cărți abia după 1989, devenind și membru al Uniunii Scriitorilor.

În sumarul volumului de care mă ocup acum figurează patru texte: Confuzia, Așteptarea, Ultimul refugiu, Mistificarea. Ele se situează într-un continuum stilistic, au o identitate literară. Autorul lor este mereu recognoscibil. Și totuși nu găsim în aceste texte nimic repetitiv. Mobilitatea intelectuală, inventivitatea, entuziasmul scrisului fac lectura neplictisitoare.

În Confuzia, autorul (sau un alter-ego al său) își evocă adolescența, în care făcea pasiune pentru câte un cuvânt și îl folosea apoi obsesiv sau încerca să devină bărbat, studiind o revistă pornografică ca pe un manual de sexologie. Într-o bună zi, acest viitor bărbat pătrunde într-un castel ascuns între blocuri și o surprinde dormind, goală, pe o studentă, Paula, așa cum Călin al lui Eminescu intră noaptea într-un castel construit pe o stâncă și o privește, adâncită în somn și dezvelită, pe fiica împăratului. Povestea se complică în stil americănesc, până când aflăm că Paula a rezultat dintr-un viol săvârșit de bunicul ei, Emil, asupra mamei ei. Emil „avea bani, făcea parte din Partidul comunist, picta muncitori și țărani fericiți că muncesc.” Paula îl ucide pe Emil și îi ascunde cadavrul în pivniță etc. Amestec fantezist de practici comuniste și postcomuniste, literatură și, în același timp, joc de-a literatura, povestirea se încheie cu menționarea cuvântului care îi apare cel mai des în minte, ca un refren, naratorului: „confuzie”.

În Așteptarea, personajul principal este G., care călătorește cu trenul și citește Jurnalul de dimineață:

„Îi plăceau știrile senzaționale. Câți au murit în accidente de toate felurile, câți s-au salvat miraculos de la moarte. Câți au fost dați dispăruți, fiind căutați în continuare. Câți s-au îmbogățit și câți au sărăcit. La știrile mondene îl atrăgea în mod deosebit adulterul. La pagina a treia era descrisă o crimă. Un bărbat de 30 de ani își omorâse soția cu mai multe lovituri de cuțit și își decapitase tatăl. Nefericitul îi prinsese pe cei doi dezbrăcați în pat. Fusese trimis acasă de la slujbă pentru că în ziua respectivă fabrica se închisese din lipsă de comenzi.”

Așa se desfac tot fel de povești unele din altele. Crime, extravaganțe, momente de comunicare între literatură și viață, aventuri cu nimfomane, decoruri exotice, eseistică fulgurantă, de genul: „Tangoul reprezenta un amestec plăcut de pasiune țigănească și de noblețe princiară”… G., de profesie scriitor, ajunge până la urmă și la închisoare, unde împarte celula cu un monstru: „Monstrul cu care împărțea celula continua să-l piseze cu fanteziile lui sadice, cum ar fi să-i smulgă unei femei părul pubian cu cleștele, să-i taie sfârcurile cu lama, să-i introducă în vagin un pește viu.”

Totul pare scandalos, amuzant, terifiant, totul stârnește interesul, dar din acest written-show nu rămâne până la urmă nimic.

Iată care este, de fapt, marea problemă a scrisului lui Alexandru Păduraru: efemeritatea sa.

Povestirea Ultimul refugiu s-ar fi putut intitula și Moartea lui George. Acest George, grav bolnav, povestește unui prieten cum cu ani în urmă a ucis fără motiv o prostituată, în timp ce ea dormea: „Am luat perna și i-am pus-o pe față. S-a zbătut puțin. Dormea prea adânc. N-a avut timp să se sperie.” Apoi, la scurtă vreme după spovedanie, George moare și el, cu faringele plin de varice.

Tot un G. apare ca protagonist în povestirea Mistificarea. Acest G. primește o scrisoare adresată lui Alfred Dionisie din partea unei anume „Scumpișor”. G. îi răspunde necunoscutei și i se substituie lui Alfred Dionisie (despre care află că este critic literar!). De aici derivă tot felul de peripeții și qui-pro-quo-uri.

Alexandru Păduraru are în mod evident talent, dar nu prea știe cum să-l folosească. I-ar trebui niște instrucțiuni de folosire.

Alexandru Păduraru, Ultimul refugiu, proză scurtă, prezentare pe ultima copertă de Horia Gârbea, București, Ed. Tracus Arte, 2016. 152 pag.

(text apărut în România literară nr. 39/ 2016)