Odilia Roşianu
Discuția pe care am avut-o cu cel care conduce acum Ministerul Culturii și Identității Naționale, domnul Ionuț Vulpescu, s-a desfășurat pe e-mail. „Pe viu” nu l-am văzut pe actualul ministru decât la două evenimente culturale: în noiembrie 2015, la lansarea unei cărți semnate de Răzvan Petrescu, unde a și vorbit despre volumul proaspăt apărut, și printre standurile de la Gaudeamus 2016, când mi-a fost prezentat de o cunoștință comună. În niciuna dintre situații, nu ocupa funcția de ministru. Poate de aceea nu am dorit ca discuția noastră, fie ea și virtuală, să se axeze doar pe profilul unei poziții efemere. Mi s-a părut mai interesant, ca și în cazul interviurilor mele anterioare, să creez o imagine mai completă (și mai complexă) a celui care, iată, este din nou ministru al culturii. Să reconstitui un traseu, un om, acțiunile și ideile care l-au format și care-l animă. Nu știu dacă am reușit sau nu. Cu siguranță, însă, interviul oferă (și) alte perspective.
***
Odilia Roșianu: În 1989, Ionuț Vulpescu avea 13 ani. O vârstă bună, aș zice, deoarece nu erați nici atât de mic încât să nu vă amintiți nimic din „epoca de aur”, dar nu erați nici prea matur pentru ca să vă fi trăit deja o mare parte din viață înainte ca acele răsturnări să fi avut loc.
Ce gânduri vă cuprind amintindu-vă de revoluția din decembrie 1989? Ce a schimbat ea în viața adolescentului de atunci? Și, mai ales, cât de mult a influențat alegerile următoare?
Ionuț Vulpescu: Poate că, pentru mine, și pentru mulți din generația mea, Revoluția a fost nu atât un eveniment politic, dar sigur a fost „fereastra” prin care am văzut o nouă șansă, aceea de a alege ce facem cu viața noastră, în condițiile dispariției unor constrângeri. Este greu să afirm că am înțeles la acea vârstă ce urma să vină, cum se va schimba lumea, dar, atât eu, cât și ai mei, am trăit sentimentul de eliberare.
Abia după vreo douăzeci de ani am început să-mi pun cu adevărat problema impactului Revoluției asupra vieții mele. Am cunoștință de complexitatea fenomenului prin intermediul consecințelor lui. Am trăit-o atâția ani, nu s-a rezumat la cele câteva zile/săptămâni de la sfârșitul anului 1989, începutul anului 1990. Poate că este prea devreme, vorba unui înțelept chinez, să ne pronunțăm asupra unui fenomen atât de dramatic! Cert este că a fost. Este punctul de plecare.
Altfel, de clișeele Revoluției nu se poate scăpa așa ușor. Mai ales în contextul evenimentelor, anul 1989 a fost un „pivot” în raportul de forțe între cei care dominau sferele de influență. Unii au pierdut. Și atunci, au vorbit despre o „catastrofă geopolitică”. Alții au câștigat, și atunci a fost momentul lor! Pentru că fiecare are criteriile lui de „bine” și de „rău”. Când judecă schimbarea din punct de vedere strict personal, părerile sunt diferite. Realitatea e dominată de diversitatea opiniilor. Pentru ca asta e libertatea de exprimare.
Ce impact a avut asupra mea Revoluția? Dintr-un punct de vedere, nici unul! Nu mi-am schimbat valorile morale. Nici pe cele spirituale. Nu mi-am schimbat convingerile. Firește, Revoluția m-a modificat. N-aş fi putut să fiu ceea ce sunt astăzi.
Odilia Roșianu: Aveți, indiscutabil, o formație umanistă fiind, conform unor tradiții intelectuale, de stânga. Ce a însemnat și înseamnă „stânga” în România? Există „stânga” și „dreapta” la noi? Cum vi se pare faptul că, deși în România, „dă bine” să fii cât mai de dreapta, în Statele Unite ale Americii, de exemplu, este indicat să fii de stânga, adică susținător al Partidului Democrat?
Ionuț Vulpescu: Se spune că „stânga” și „dreapta” au murit, că vorbim despre ele dintr-un soi de inerție. Trăim într-o lume in care efectele perverse ale procesului de globalizare au fost duse la extrem. De aceea cred că stânga și dreapta nu numai că există, dar au căpătat și mai multă relevanță. Depinde însă de grila prin intermediul căreia se citesc ideologiile. Pentru că grila e, de prea multe ori, bizară, ca să nu zic mai grav. Pentru că poate fi extrem de grav.
Nici „stânga” și „dreapta” nu mai sunt ce-au fost cândva, în interbelic sau în anii ‘50 – ‘70. Nici nivelul electoratului și nici nivelul forțelor politice nu mai sunt ce-au fost. Ați observat și dumneavoastră că o parte din electoratul stângii nu mai este produsul discriminărilor capitalismului, ci al unui progres general care marginalizează (implacabil?) părți tot mai semnificative din populație (deocamdată, fără soluții). La celălalt pol (deși s-ar putea ca nici polii sa nu mai fie câți au fost), nu toți oamenii de succes ai capitalismului sunt un rezultat al spiritului întreprinzător, al muncii şi al inventivității, ci al unei îmbogățiri rapace. În Franța, printre votanții Frontului Național, vedem o largă majoritate formată din fosta stânga clasică, PS și PCF. Deci, stânga şi dreapta continuă să existe. Şi la noi, şi în lume.
Sunt un om de stânga. Nu sunt extremist, nici marxist, nici leninist, nici troțkist. Ar mai fi maoismul. Nu sunt. Sunt social-democrat și cred în tradițiile social-democrației central-europene şi italiene, din care s-a revendicat şi social-democrația istorică românească. Cred în solidaritate. Cred în armonia valorilor individuale. Cred în libertate. Cred în valorile comunitare. Nu avem dreptul să ne abandonăm aproapele, în cazul în care nu ne trece cumva prin cap ideea de a iubi.
Sunt preocupat de tema restructurării și redefinirii stângii. Ca şi dreapta, stânga a fost pusă la grea încercare după prăbușirea comunismului, de mondializare şi, recent, de criza economică globală. Multe idei sunt perimate, altele pot fi puse în acord cu situația socială și culturală actuală (de pildă, Biserica poate fi un partener social cu multe disponibilități în ziua de azi). Stânga şi dreapta nu mai sunt împărțite, cum erau, pe criterii clare. Există o infinitate de nuanțe și nu avem decât să răspundem acestor provocări, să ne asumăm prezentul dacă vrem o recompunere socială fără sărăcie, frustrări, marginalizări. Deci, fără partide populiste și extremiste.
În România, există note comune cu tendințele europene, dar şi note distincte cu privire la stânga și dreapta. Din păcate, incultura oamenilor politici, care se declară „de stânga” sau „de dreapta”, duce la inconsecvență, sparge valorile celor două direcții. Sunt tineri care se declară „de stânga”, dar votează cu dreapta. Sunt oameni „de dreapta” neduși la Biserică, sau în imposibilitatea de a da o definiție familiei. Nu este vorba de tinerețea, frumusețea și libertatea democrației de după 1989, cred, mai degrabă, că este vorba de o criză puternică, cu multe victime, atât printre politicieni, cât și printre oamenii obișnuiți. Nu știu definiția acestei crize.
Și încă ceva: pe planeta noastră nu prea mai e la modă să fii de stânga. În 2007, după ce Nicolas Sarkozy a câștigat alegerile prezidențiale din Franța, Benoît Hamon (actualul candidat al Partidului Socialist Francez la prezidențialele de anul acesta) atrăgea atenția că stânga nu mai este majoritară cultural, cum fusese în anii ’50-’80. Nu numai că avea dreptate, dar din păcate nu am observat în ultimii 10 ani semne că stânga și-ar fi recâștigat influența în planul ideilor. Cel puțin nu încă.
Odilia Roșianu: Când ați considerat că vi s-ar potrivi să intrați în politică și de ce? Care a fost factorul determinant care a dus la această evoluție în viața dumneavoastră profesională?
Ionuț Vulpescu: Eram foarte tânăr când am intrat în politică, așadar, as putea spune ca totul e aproape din întâmplare! Așa cum am mai povestit, în 2000, cel mai important om politic din România de după 1989, președintele Ion Iliescu, m-a invitat să fac parte din echipa Administrației Prezidențiale. După încheierea ultimului său mandat prezidențial, l-am urmat la Senat şi în PSD, înțelegând că, dacă doresc să fac parte din schimbare, trebuie să mă implic. Și am înțeles că pentru a-mi susține crezurile, nu e suficient să le enunț în scris.
Nu voi detalia aici tot ce am învățat pe parcurs. Dar vă spun că a contat foarte mult faptul că, şi la Cotroceni, şi în partid, şi în Parlament, am pornit de jos şi mi-am luat singur examenele. Nu am primit cadouri. Am făcut campanie electorală în stradă, am străbătut sate şi oraşe, am stat de vorbă cu oamenii, am pierdut şi am câștigat. E singurul mod legitim de a face politică, așa cred. Nu cred în lideri providențiali. Nu cred în specialiști auto-proclamați. Nu cred în instalați în cele mai înalte funcții fără votul cetățenilor. Sigur că politica se poate face și pe Facebook sau în stradă. Problema e când democrația reprezentativă intră în criză, iar criza vine din ruptura dintre reprezentanți și cetățeni. Și asta nu se vindecă prin referendum, ci prin responsabilitate reciprocă. Reprezentant și cetățean. Numai dialogul poate oferi o șansă democrației.
Odilia Roșianu: Între politică și cultură este sau ar trebui să existe o relație mai strânsă? În ce măsură este important ca oamenii politici să aibă cultură și, mai ales, de ce la nivel executiv și legislativ ar trebui să fie susținută cultura, prin tot ceea ce poate însemna ea?
Ionuț Vulpescu: Într-un stat civilizat, politica este cultură, iar susținerea legislativă a acesteia din urmă e de la sine înțeleasă.
La noi, omul politic nu are, de cele mai multe ori, o cultură generală corespunzătoare. Acest lucru se vede din felul în care se comportă şi se aude din felul în care vorbește. Discutăm mult despre corupție în România (şi e bine asta), dar nu știu câți cetățeni înțeleg că, la ora actuală, incultura şi incompetența oamenilor politici fac la fel de mult rău. Pierdem bani din cauza fraudelor, dar pierdem la fel de mulți (poate chiar mai mulți), pentru că nu suntem capabili să facem proiecte. Nu știm să atragem finanțare. Lipsa viziunii vine tot din incultură. Viziune are doar cel care cunoaște bine istoria țării la toate capitolele, iar, pe de alta, lumea în care trăim.
De 27 de ani, nu s-a făcut mai nimic în România pentru a susține legislativ şi fiscal cultura. Bine ca nu a dispărut cu totul! Mediul privat nu e stimulat să finanțeze cultura, iar în rarele momente în care o face, se rezumă la premii pe care le da în condiții maxime de gală.
Sunt mulțumit, totuși, că, în anii din urmă, nu am mai auzit comentarii (stupide) pe tema „pericolului subordonării culturii de către politic”. România e o țară suficient de civilizată să finanțeze cultura fără a şi-o aservi în vreun fel. Problema e alta: să existe suficientă voință politică! Pentru că bani există.
Odilia Roșianu: Și… ați ajuns să ocupați postul de ministru al culturii în anul 2014. Criticat de mulți, mai ales în prima jumătate a acelui mandat, dar și lăudat în cea de-a doua parte. A fost critică de dragul criticii sau aveau motive cei care vă atacau? Considerați că ați greșit ceva în acele prime luni de ministeriat? Și dacă da, ce anume?
Ionuț Vulpescu: Ce bine că-mi dați ocazia sa spun ceea ce nu am putut sa spun la încheierea primului mandat! Poate că n-am dorit să influențez în nici un fel activitatea succesorilor mei! Sau poate că, dimpotrivă, ar fi trebuit să spun ceea ce nu am putut spune.
E deja un loc comun să mai spui că, în România, cei responsabili sunt criticați cu mult înainte de a fi făcut ceva. De-abia preluasem mandatul şi m-am văzut criticat pentru ceea ce aveam de gând să fac! Firește, erau foarte mulți cei care știau tot ce aveam de gând să fac! De exemplu, cineva care era în politică de 25 de ani, dar nu făcuse absolut nimic pentru cultură, sau dacă vreți, alt exemplu, alții care au venit după mine, în diverse funcții din minister… Ce s-a făcut, s-a văzut.
Dar nimeni nu este fără greșeală. Nu știu ce să înțeleg atunci când anunț intenția de a lansa o dezbatere (rețineți: o dezbatere, atât!) pentru configurarea unei Strategii Culturale Naționale — indispensabilă, spre a putea asigura continuitatea susținerii culturii, indiferent cine este la putere — și sunt ironizat că „visez” sau sunt „rupt de realitate”. Nu mi-e clară realitatea!
Cred că noi nu înțelegem ceva fundamental: pentru a avea o societate performantă – incluzând în asta și cultura – principalul rol al guvernării este acela de planificare strategică. Trebuie să producem politici publice coerente, să ne proiectăm imaginea în viitor, să oferim perspective oamenilor. Noi am ales să guvernăm la întâmplare, de azi pe mâine, fără un plan. Nu, strategiile nu ne prisosesc, ne lipsesc dramatic! Cum putem crede că un sector guvernamental poate fi performant, când schimbă în medie patru miniștri pe an? Și vrem să avem autostrăzi? Sau spitale? Școli? Servicii publice de calitate? Legi bune?
Revin: ca vechi cititor de critică literară, nu numai că nu refuz critica, dar chiar am nevoie de ea. Dar ce critică e aia care îmi atribuie intenții pe care nu le am, după care, în loc să se refere la ce am făcut sau n-am făcut, se referă la acele intenții care-mi sunt atribuite? Cum mai pot eu să mă bazez pe critică? Şi… e critică sau altceva?
Firește că am făcut anumite greșeli. Unele au fost inevitabile. Știam, de pildă, că o parte din personalul ministerului, ca şi din unele instituții subordonate, nu este chiar cel ideal. Numai că detest ideea de „curățenie generală”, care se face la noi, când cineva ia puterea. Ar fi trebuit restructurate din temelii AFCN, CNC etc. Am preferat să lucrez gradual, nu am vrut să declanșez şi în cultură acea „păruială” generală. Îmi repugnă. Sper într-un climat social care să permită schimbările necesare, chiar dacă unele vor fi extrem de dureroase.
În precedentul mandat m-am concentrat pe câteva proiecte fundamentale, legate de finanțarea culturii. În 11 luni, cât am avut la dispoziție, mi-am atins mai toate obiectivele. Cred că am reușit să creez o presiune, în partid şi la nivelul societății, în sensul creșterii considerabile a investiției în cultură. Bugetul MCIN de anul acesta este cu 51% mai mare decât cel de anul trecut.
Odilia Roșianu: „1.250.000 de euro pentru susținerea presei culturale” – aceasta a fost una din primele vești primite de la ministrul culturii Ionuț Vulpescu, la începutul anului 2017. Se știe deja că ați afirmat în mai multe rânduri cât de important este rolul publicațiilor de cultură. Există bani pentru a susține an de an aceste reviste, domnule ministru?
Ionuț Vulpescu: Prima veste a fost cea a majorării cu 50% a salariilor personalului de specialitate artistică și tehnică din cadrul instituțiilor de spectacole și concerte. Am reușit să fac asta la doar două zile de la revenirea în funcție.
În ceea ce privește banii destinați susținerii presei culturale, aceștia există, şi chiar mai mulți decât cei alocați prin această lege. Nu uitați că există şi reviste — unele, chiar foarte bune — finanțate de la bugetele locale.
Ce trebuie să facem acum, după părerea mea, este să stabilim un mecanism prin care să coordonăm finanțarea națională şi cea locală şi, mai ales, să creăm mijloace prin care să stimulăm circulația şi lectura revistelor de cultură. Trebuie să încurajăm cititorii de mâine, dacă dorim să le asigurăm acestor instituții un viitor pe măsura istoriei lor ilustre.
Aș vrea să discutăm, totuși, despre revistele literare dincolo de problemele lor financiare, reale. Ele nu apar în abstract, pentru că avem un plan la numărul de reviste literare. Ele și-au câștigat, în decursul timpului, dreptul de a exista, au răspuns și răspund necesităților societății, au lansat autori valoroși, au promovat idei și valori importante, au fost și sunt un spațiu al libertății de gândire chiar.
Regret că un eveniment extraordinar, dezbaterea dedicată Revistei Secolul 20 și artizanului ei, Dan Hăulică, organizată recent de Biblioteca Națională a României, a trecut neobservat. În noiembrie 1987, la Paris, revista Secolul 20 a fost încununată cu premiul pentru „Cea mai bună revistă de literatură şi artă din lume”, decernat cu ocazia Bienalei UNESCO organizată la Centrul Georges Pompidou.
La 1 martie se vor împlini 150 de ani de apariție (aproape) neîntreruptă a revistei „Convorbiri literare”, un eveniment extrem de important. Revistele literare sunt un instrument benefic întru identitatea națională și culturală a României moderne. Ele trebuie să continue pentru națiune.
E bizară, dacă nu cumva chiar ipocrită, întrebarea unora dacă și de ce să subvenționăm revistele literare. Culmea este că îndemnul hotărât în aruncarea peste bord a revistelor culturale vine tocmai de la acei intelectuali și oameni politici care își zic „liberali”.
Va continua să fie o prioritate strategică și în acest mandat, sprijinul prin lege și buget al revistelor culturale.
Odilia Roșianu: Cu bucurie, vă spun că evenimentul despre care vorbeați, cel dedicat revistei Secolul 20 și lui Dan Hăulică, a fost mediatizat de revista noastră, în articolul Biblioteca și revistele culturale.
De la întrebările anterioare, destul de practice, aș vrea să trecem într-un registru mai teoretic. Cum ar fi un Ministru al Culturii ideal și, mai ales, care ar trebui să fie prioritățile acestuia în România de-acum? Și vă adresez această întrebare tocmai pentru faptul că ocupați din nou această poziție, în urma alegerilor de la sfârșitul anului trecut.
Ionuț Vulpescu: Nu există ministru ideal şi nici om politic providențial. Ministrul este o interfață politică între Executiv, respectiv Legislativ, și domeniul de care răspunde.
Guvernul este expresia unei majorități politice şi aplică un set de măsuri care au o anumită culoare politică. Dar cultura este națională și aparține tuturor cetățenilor României. Cultura este şi universală, o valoare general-umană, dincolo de deosebirile de limbă sau de tradiție. Mi se pare obligatoriu ca ministrul Culturii să fie ministrul tuturor: şi al celor care au votat majoritatea pe care o reprezintă, şi al celor care nu au votat-o, şi al majorității românești, şi al minorităților, şi al marilor instituții culturale naționale, şi al proiectelor independente. Şi poate face asta numai dacă este capabil să recunoască valoarea culturală, indiferent de unde ar veni ea. Ministrul Culturii trebuie să fie un om al dialogului.
Într-o ordine absolută, declanșarea unei dezbateri la nivel național pentru configurarea Strategiei Culturale Naționale mi se pare un prim obiectiv. Urmează, apoi, prezența culturii în cadrul Centenarului Marii Uniri, lărgirea finanțării culturii, buna coordonare între nivelul central şi cel local, și coordonarea culturii cu turismul şi infrastructura.
Numai o societate care pune cultura, în sens larg, în centrul preocupărilor este o societate performantă. Când bogăția națiunilor depinde esențial, ca acum, de cunoaștere, de inovare, de calitatea ideilor care stau la baza politicilor publice, este o crimă să te comporți ca și cum „cultura” ar fi doar apanajul unei elite restrânse. Democratizarea accesului la cultură este o prioritate a mandatului meu. Acesta este sensul și obiectivul subvenționării unor activități culturale, inclusiv a revistelor de cultură. Justiția sociala nu este o „pomană electorală”, ci o investiție în viitorul nostru!
Odilia Roșianu: Începând cu decembrie 2016, Ministerul Culturii are un nume mai lung, adăugându-se „identitatea națională”. S-au făcut speculații, majoritatea negative, despre această „prelungire” onomastică. De aceea, cel mai corect mi se pare să lămuriți dumneavoastră semnele de întrebare apărute. Ce înseamnă această sarcină suplimentară, la ce se referă și care sunt demersurile care vor fi făcute pentru a fi justificat noul nume?
Ionuț Vulpescu: Nu mai e un secret pentru nimeni absența unui proiect de țară al României, ca stat membru al UE şi NATO. Nici criza de identitate a Uniunii Europene nu este o necunoscută, iar despre o redefinire sau chiar o dispariție a Uniunii se vorbește tot mai deschis.
Când e vorba despre interpretări, numai răuvoitorii au timp și energie să înțeleagă prin sintagma „identitate națională” o orientare naționalist-şovinistă a ministerului. Bineînțeles, este vorba de identitatea culturală națională (în care nu intră numai majoritatea, ci şi minoritățile!). Sintagma „identitate națională” subliniază angajamentul guvernului pentru sprijinirea culturii, pentru investiția în patrimoniul material şi imaterial, şi intenția de a da o tentă culturală mult-doritului proiect de țară. Şi am dorit să atrag atenția că identitatea națională este, în primul rând, cea culturală: dacă UE dispare sau se reformează, doar știind foarte bine cine suntem şi ce valori spirituale avem de oferit ne putem repoziționa. Atât şi nimic mai mult.
Am observat nedumeriri atunci când a fost anunțat noul nume al ministerului, al Culturii și Identității Naționale. Nu văd de ce. Problema identității este una critică în lumea de azi, când globalizarea începe să-și arate și fața neplăcută.
La Sala Radio, cu ocazia Zilei Culturii Naționale, pe 15 ianuarie, am spus că responsabilități, poate și mai mari decât politicienii, au oamenii de cultură. Pentru că structura identităților naționale este Cultura. Așa a fost, așa este, și așa va fi. Românii își pot reconstrui identitatea națională, în cadrul european, unde se naște o altă identitate, și nu ușor, reconstruindu-și identitatea culturală. Iar acest proces nu trebuie privit ca unul conflictual, opus altor identități și în război cu ele. Îmi place să cred că am învățat lecțiile secolului XX.
Nu ne putem preface că nu există identități naționale și culturale. Nu le putem ignora. Nu le putem opune la nesfârșit un discurs lipsit de conținut. Nu le mai putem oferi românilor surogate de identitate. Respingerea lor va fi tot mai violentă. Crizele identitare ce rezultă din negarea acelor surogate pot fi la fel de periculoase ca aceste construcții artificiale. Pentru a răspunde nevoii de identitate, rațional este să facem apel la cultură.
Cred că există deja un consens în privința urgenței elaborării unei strategii naționale de afirmare prin cultură. Să-l valorificăm, trecând la elaborarea ei. Să ne promovăm mai insistent și mai inteligent valorile, în societatea românească și în Europa.
Odilia Roșianu: Am ajuns la finalul interviului unde, zic eu, ar trebui să ne mai relaxăm. De multe ori, atunci când intervievatorul își studiază viitorul intervievat, descoperă (și) locuri comune – filme, hobby-uri, cărți sau altele. Mie mi-a sărit în ochi, dincolo de unele dintre cele menționate, faptul că avem aceeași echipă de fotbal preferată, și anume Universitatea Craiova. De aceea, nu mă pot abține să vă-ntreb dacă ați fost suporter al acelei echipe doar în perioada când era „campioana unei mari iubiri” sau și după aceea, când drumul ei a fost descendent?
Ionuț Vulpescu: Se zice că iubirea adevărată e aceea care își asumă riscuri, îndrăznește, înfruntă și nu se lasă prea repede învinsă! Țin şi acum cu Universitatea Craiova, chiar dacă ea, practic, nu mai există. Şi, în măsura în care reprezintă, în fotbal, spiritul Craiovei de altădată, țin şi cu noua echipă a Craiovei. Joacă foarte bine, nu?
Odilia Roșianu: Cu siguranță… Asta e și părerea mea. 🙂
În încheiere, o să vă rog să transmiteți un mesaj către cititorii revistei online Literatura de azi, una dintre cele mai citite publicații de cultură din România.
Ionuț Vulpescu: Citesc cu bucurie reviste literare și e foarte bine că în România există excelente publicații electronice de profil.
Vă felicit pentru ceea ce faceți şi sper că vom reuşi, împreună, să formăm cititori capabili să parcurgă și să aprecieze și opinii cu care nu sunt neapărat de acord.
