Întotdeauna când trec pe lângă un muzicant de-al străzii, la orice ar cânta el, îi dau un bănuț și îi privesc chipul pentru câteva clipe, căutând în spatele ochilor lui motivul pentru care face asta. Îndeobște, resortul interior e unul material, dar felul în care alege fiecare să-și strige nevoia parcă îi luminează chipul și te face să crezi, ascultându-l, că, în afară de cântat, n-ar mai trebui să aibă nevoie de nimic. Viori, acordeoane, fluiere, naiuri, clape, chiar și drâmbă… Instrumente ale străzii, ale tăcerilor care vin din nevoi. Deunăzi, însă, am întâlnit un om care cânta la harpă. O harpă nouă. Nu părea c-ar fi avut nevoie neapărat de bani, ci mai degrabă că își ascundea, în spatele micii cutii de carton pentru mărunțiș, dorința de a împărtăși cu lumea sunetele care se împrăștiau din harpa lui. În zgomotul intersecției de la Piața Romană, căci acolo se așezase, un zgomot aprig care îți zgârie timpanele, îți mărește pulsul și îți grăbește pasul, ai fi zis că suava grăire a harpei nu s-ar putea auzi nicicum. Dar nu era chiar așa. Sunetele ei se ridicau ca un abur, îmbrăcând trotuarul într-un soi de liniște suspendată undeva între tihnă și împăciuire. Un concert fără virtuozitate sau știință muzicală, dar totuși un concert… al sufletului către suflete.
La mică distanță de omul cu harpa, la un colț de stradă, l-am salutat pe domnul Enescu, așa cum fac de fiecare dată când trec pe lângă statuia lui. Un mărunt omagiu în fața unui geniu. El, George Enescu, exilatul, spunea că muzica oglindește toate misterioasele ondulații ale sufletului, fără putința de prefăcătorie. Gândindu-mă la el mintea mi-a fugit la cei trei de B pe care i-a elogiat o viață întreagă și din care și-a cules seva muzica sa. Bach, Beethoven, Brahms. Trei genii a căror operă unește omenirea, fără ca noi să știm. Trei destine profunde care au răspuns prin muzica lor la întrebări nepuse încă, așa cum ar fi spus Nichita. Dintre ei, însă, Beethoven, care a lăsat în urmă nouă simfonii, cinci concerte pentru pian, un concert pentru vioară, 32 de sonate pentru pian, o Missa solemnis, 16 cvartete pentru coarde și o operă Fidelio, a avut, după mine, cea mai tulburătoare poveste de viață. E drept că și Mozart și Haydn (care a surzit și el) și poate și alții au avut un destin greu, însă în ceea ce îl privește pe Beethoven îmi pare că unda de vibrație a sufletului său s-a întâlnit cu drama, într-un fel aparte. Și asta pentru că a fost nevoie de un sacrificiu organic, involuntar uman, dar voluntar divin, pentru ca harul lui să se împlinească.
Se știe că ultimii zece ani din viață i-a trăit într-o liniște totală. Hipoacuzia lui, care începuse încă din tinerețe să-și anunțe prezența, instalată definitiv pe la 45 de ani, l-a făcut să-și lase sufletul să vorbească într-o aritmetică uluitoare. Pentru că un geniu își naște opera din absolut, din Adevăr, iar la acesta nu ajungi în șoaptă, ci numai în tăcere. Iar la Beethoven a fost nevoie de o tăcere forțată, pe care n-a înțeles-o niciodată, neîmpăcându-se cu ea.

Intrând pe unda neliniștii morale a acestei secvențe biografice a lui Beethoven, Agnieszka Holland, o regizoare poloneză de mare ținută intelectuală (venită din școala lui Andrzej Wajda) cu o filmografie impresionantă, despre care la noi nu se vorbește, recunoscută de lumea cinematografiei mondiale prin mai multe nominalizări la premii importante (Oscar, BAFTA, Ursul de Aur de la Berlin și Leul de Aur de la Veneția), a reușit să transpună pe peliculă povestea Simfoniei a IX-a.
După opinia mea Copying Beethoven, apărut pe ecrane în 2006, este unul dintre cele mai bune filme ale Agnieszkăi Holland, pe nedrept trecut cu vederea de critica internațională. Un film biografic, construit pe un fir ficțional, Copying Beethoven are însă o putere evocatoare de necontestat și o manieră regizorală remarcabilă de îmbrăcare a unei întâmplări de viață (care poate fi povestită în doar câteva rânduri).
Vorbim de momentul Simfoniei a IX-a, de raportarea și neputința asumării unei drame personale și de triumful unui opus care a marcat lumea pe de-a întregul. Bestia Beethoven (pentru interpretarea căruia Ed Harris ar fi meritat măcar o nominalizare la Oscar) capătă, prin ochii acestei regizoare, o umanitate greu de intuit pentru noi, necontemporanii lui. Simfoniile iau naștere din simfonii interioare. Cred că din această perspectivă trebuie (re)văzut acest film. Iar o simfonie interioară are nevoie de o tăcere exterioară desăvârșită, de o lipsă de bruiaj mundan. Dar totodată această tăcere are nevoie de iubire. O iubire de sine, pentru a fi înțeleasă și asumată și o iubire de celălalt pentru a se împlini.

Dacă aş putea să scap de boala mea aş îmbrățișa întreaga lume, îi scria Beethoven unui prieten. O disperare profundă, stârnită însă nu de gânduri sau neputință, ci mai degrabă de instincte. Poate că din cauza suferinței nu și-a mai putut dat seama, însă îmbrățișarea a avut loc prin muzica pe care a dăruit-o lumii chiar în această perioadă de tăcere absolută, iar filmul Agnieszkăi Holland vorbește tocmai despre acest lucru. Un film biografic nu trebuie să fie o gaură a cheii care să divulge intimități, ci el trebuie să identifice și să traducă lumii aritmetica unei ființe devenită de cele mai multe ori un personaj, fără să vrea. Și despre această aritmetică nu poți vorbi decât pe graiul sufletului.

(sursa foto: cinemagia.ro)