Sfântul Petru în lanţuri (III)

Capitolul III

-din romanul Pe malul de lut al fluviului (Călătorii paralele II)-

Ieşind din catedrală excursioniştii fură îndrumaţi iarăşi în proximitatea Colosseum-ului, unde Elena Panait le vorbi despre Arcul de triumf al lui Constantin, aflat nu departe, ridicat în cinstea acestuia de Senat pentru victoria purtată împotriva lui Maxentius, la Ponte Milvio, în anul 312 d.Hr. Le mai spuse că arcul împăratului a mai fost denumit în bătaie de joc „cioara lui Esop”, aluzie la o fabulă a acestuia. La ridicarea monumentului se folosiseră materiale din arcurile altor împăraţi, ale lui Marc Aureliu şi Traian. Recunoştinţa lui Constantin faţă de Senat şi de poporul roman a fost însă cam ingrată. Câţiva ani mai târziu, în 325 d.Hr., după ce reuşise să reunifice imperiul, împărţit în două, chiar în patru (tetrarhia), de predecesorul său, Diocleţian, prigonitorul creştinilor, nu s-a sfiit să mute capitala de la Roma la Constantinopol. Dar „Constantin rămâne unul dintre cei mai importanţi împăraţi care au condus Imperiul Roman, mai ales pentru că în timpul domniei sale creştinismul a fost admis ca religie de stat, fiind sanctificat mai târziu, împreună cu mama sa, după cum se ştie”, şi-a încheiat ghida alocuţiunea.

Îndreptându-şi atenţia spre Forul Roman, pe care-l priveau de sus, perioadele istorice fiind despărţite nu numai de ani ci şi de straturi geologice, după cum li se explicase, grupul turiştilor români observară nu prea departe un alt arc de triumf, ce începuse să fie construit mai devreme, în anul 203 d.Hr., în cinstea împăratului Septimius Sever. Acesta împreună cu fii, Caracalla şi Geta, câştigaseră războiul dus împotriva parţilor, înfiinţând după aceea provincia Mesopotamia. În rest, privind de la înălţime ruinele Forului Roman, iritaţi de ploaia mocănească care continua să cadă din cer, oamenii nu prea mai ascultau explicaţiile succinte şi repezite ale Elenei Panait despre templele lui Saturn, Iulius Cezar, Augustus, Castor şi Polux, Antonius şi Faustina, Romulus, Venera şi Roma, apoi despre ceea ce abia mai putea fi identificat din vechile bazilici romane, acestea nefiind biserici, „după cum s-ar putea crede”, subliniase cuvintele posomorâta ghidă, ci edificii publice unde aveau loc judecăţile sau unde se mediau afacerile. Bineînţeles că trebuiau amintite şi celelalte două arcuri de triumf, rămase mai mult sau mai puţin în picioare, ale lui Tiberiu şi Titus. Merita toată atenţia privitorilor şi Via Sacra, artera pietruită a Forului Roman, conservată destul de bine după cum se putea lesne vedea, dar şi Rostra, celebra tribună de unde oratorii sau oamenii politici se adresau mulţimii. „Ruinele, în segment de cerc, sunt vizibile şi astăzi în partea de nord a Forului Roman”, le arătă doamna direcţia, întinzând mâna.

Pe artera largă a Forului Imperial, la capătul căreia se vedea Colosseum-ul, se opriră, la sugestia ghidei, în faţa unei intrări boltite, înghesuită între două clădiri etajate vechi: cea din stânga cu patina vechimii imprimată în zidurile din cărămizi netencuite, de culoarea ruginii de fier, iar cea din dreapta părând a fi fost restaurată de curând – amândouă având însă aceleaşi ferestre dreptunghiulare. Nimeni nu ar fi bănuit că pe acolo s-ar afla şi un lăcaş sfânt dacă deasupra intrării, încadrată de marmură albă, nu ar fi fost reliefate câteva litere: BASILICA S. COSMA E DAMIANO. Era vorba de biserica Sfinţilor Cosma şi Damian, fraţi gemeni şi doctori fără de arginţi, martiri din secolul al III-lea. Ionel, al cărui spirit de observaţie îi făcea uneori feste, nereuşind să aibă întotdeauna atenţia distributivă, căsca nedumerit ochii la ramele maronii ale geamurilor opace care închideau ferestrele celor două imobile. Nu-i plăcea ce vedea. Era o grosolănie inadmisibilă. Cum să pui termopane la ferestrele unor construcţii atât de vechi, oricât te-ai fi străduit ca ramele să imite lemnul? Un pumn în spate îl trezi la realitate:

-Căpitane, lasă benoclatul pe ziduri!Vrei să rămâi iar de căruţă? Nu ţi-a ajuns perdaful primit dimineaţă? Hai să vedem pe unde mai stau pitiţi alţi draci, laci, de prin biserica asta.

Destul de nedumeriţi de intrarea aceea mascată, în spatele căreia străbătuseră un pridvor neaşteptat de lung care ducea spre lăcaşul propriu-zis, poziţionat în spatele celor două clădiri sumbre, excursioniştii admirară în absida bisericii mozaicul care-l înfăţişa pe Isus călcând pe nişte nori roşiatici. Celelalte personaje ale mozaicului, care stăteau cu picioarele în apa Iordanului, li se explică, erau Sfântul Petru, Sfinţii Cosma şi Damian, care ţineau coroanele de martiri în mâini, Sfântul Theodor, dar şi Papa Felix al IV-lea, cel care în 527 preluase o hală rectangulară a Forului Roman (ce se termina la un capăt cu o absidă în arc de cerc), transformând-o în biserică. Mai jos de râul Iordan putea fi zărit, în mozaic, Mielul lui Dumnezeu, suit pe un deluşor de sub care izvorau patru râuri, înconjurat de douăsprezece oi. Nu era prea greu pentru un creştin să priceapă că blândele dobitoace erau personificarea celor doisprezece apostoli. Li se mai zise că din anul 1512 biserica a fost predată călugărilor franciscani, care şi în prezent se ocupau de ea. În 1632, prin grija papei Urban al VII-lea, podeaua a fost ridicată cu şapte metri din cauza infiltraţiilor de apă. Acum erau două biserici, aşezate una peste alta. În cea de jos se amenajase cripta unde odihneau moaştele Sfinţilor Cosma şi Damian. Sfântul lăcaş se afla în imediata vecinătate a templului roman închinat lui Jupiter Stator, templu ce putea fi văzut chiar din biserică printr-un perete de sticlă. „Te înfiori pur şi simplu când te gândeşti de câte sute de ani există această biserică. Este poate cea mai veche din Roma” îşi încheiase explicaţiile madam Panait. Că era aşa sau nu, nimeni n-ar fi putut s-o contrazică.

Urmă o cursă contra cronometru pentru vizitarea sau măcar admirarea pe dinafară a altor obiective turistice. Nu mai reuşeau să se oprească la toate statuile din bronz coclit ale diferiţilor împăraţi romani sau ale altor bărbaţi importanţi ai Romei, pe care le întâlneau la tot pasul. Ionel apucă să remarce că una dintre ele, înfăţişând un bărbat matur, îmbrăcat cu obişnuita fustanelă romană, în picioare purtând clasicele sandale, nu mai avea toga pe mâna stângă ca celelalte statui, întâlnite mai devreme, ci lăsată pe spate. Acest amănunt îl făcu să se oprească câteva clipe. Mâna dreaptă a personajului atârna pe lângă corp, iar stânga era ridicată la nivelul pieptului, de parcă ar fi explicat ceva unei mulţimi cu degetele, pe care le avea răşchirate. Jos, pe soclu, săpate în piatră, literele dezvăluiau numele bărbatului de bronz: C. IVLIO CAESARI. Obiceiul de a gesticula al marelui consul Caius Iulius Cezar avea să perpetueze de-a lungul veacurilor, până în zile noastre. Urmaşii Romei, guralivii italieni din zilele noastre, au ajuns neîntrecuţi în arta gesticulării. Felul în care îşi folosesc mâinile, când se lansează în explicaţii, a devenit marcă înregistrată.

Trecură apoi pe lângă o clădire înveşmântată într-o uriaşă husă de plastic alb care masca activitatea de restaurare. În apropiere, pe un soclu de marmură albă, trona statuia Lupoaicei. Urmărindu-le privirile ghida se grăbi să le spună că originalul, o operă etruscă din bronz datând din secolul V î.Hr., s-ar afla într-unul din cele două Muzee Capitoline. Le mai zise că cei doi gemeni, Romulus şi Remus, care sugeau cu poftă din ţâţele Lupoaicei, au fost adăugaţi statuii în secolul XV de sculptorul toscan Pallaiolo, „probabil acelaşi Pallaiolo care este înmormântat în basilica San Pietro in Vincoli”, le mai zise doamna, nu prea sigură pe vorbele sale.

Sursa foto: media1.britannica.com