Mihaela Oancea
Ți se gârbovesc în brațe
copacii tineri, sătui
să tot vâneze
stele creionate pe asfalt.
Privești în gol.
După un proces autoscopic,
spațiul se-ngustează,
macină treptat
fărâme
din iluzia lui perpetuă.
Strigi. Printre silabe fracturate,
printre clipe arse,
câteva urme de cenușă
se cațără pe trepte de sare,
prinse de mâini –
altar mărturisind
sângerânda lumină ascunsă.
Târziu. Migdalate,
clipele ronțăie boabe de struguri
și se țin departe, cu discreție.
Foto: Andi Spot
