Între seceră și ciocan

Liviu abia intrase la liceu. Se pomenise cu Mihai în bancă și se apropiase de el spontan, fără să-și pună prea multe întrebări. Mihai era genul căruia nu-i ardea cine știe ce să stea la taclale. Era introvertit și avea pasiunile lui. Îi plăceau sporturile extreme. Locuia undeva în Piața Matache și venea la liceu cu o bicicletă specială, meșterită de el, cu care bătea toate coclaurile Bucureștilor. Rezista bine la denivelări și la cățărat… Liviu ieșea și el cu rolele și, grație faptului că Mihai îl scotea în parc, la parapet, aproape zilnic, ajunsese să evolueze și să îi iasă niște figuri. Uneori i se părea că nici nu trăiau în România, ci undeva într-o supermetropolă a lumii, în care limba de circulație era argoul hollywoodian tradus într-un limbaj urban condimentat cu anglicisme care punctează chestiuni de bază, de genul: ”updatează-te”, ”fii în trend”, ”focusează-te”, ”bagă mare”, ”think big”, ”hei bro”, ”calm down, frate”, ”dau un party”, ”mișto sound”, ”mamă ce outfit și-a tras ăsta!”, ”fii și tu mai cool”, ”mi-a plăcut lookul” etc. Cumva îi zgâriau auzul aceste expresii și se ferea să le folosească, dar își spunea pe de altă parte că erau dovada dezintegrării granițelor dintre tinerii de aici și cei de acolo, din vest și, în fond, cel mai important lucru era ca vestul și estul să înceteze să mai fie percepute și să mai funcționeze ca lumi antonime. Liviu și Mihai au fumat primul joint împreună, într-a noua. Pe când erau într-a zecea, au aflat că doi băieți din ultimul an cunoșteau o tipă versată care, deși avea 20 de ani, nu strâmba din nas când era vorba să se întâlnească cu novici și și-au făcut curaj să o abordeze împreună. Pe măsură ce se apropiau mai tare, le veneau noi idei despre cum să spargă monotonia zilelor de școală și de studiu; cum Liviu cânta la ghitară, Mihai se apucă de baterie și în scurt timp reușiră să mai adune încă doi băieți și să o pună de o trupă de rock. Liviu, care se străduia totuși să facă față onorabil la școală, chit că nu îl atrăgea nici un domeniu în mod vădit, se vedea adeseori nevoit să reducă din orele de somn ca să nu-și dezamăgească prietenul căruia-i ardea doar de sport și muzică și care dădea semne clare de fobie de învățătură. La lucrări și la teze îl ajuta Liviu, ori că îl lăsa să copieze, ori că îi rezolva de-a dreptul subiectele, riscând să nu apuce să își finalizeze propria lucrare, dar nu se simțea nicidecum frustrat, ci mai degrabă jenat de statutul său de tocilar, statut pe care se străduia din răsputeri să-l răscumpere, în ochii lui Mihai, ori cu câte un triplu salt pe role, ori cu câte un solo de ghitară mai dat dracului….

Drumul spre liceu al lui Liviu era destul de lung și sinuos pentru că locuia undeva la periferie, iar școala era în centru și trebuia să schimbe o serie întreagă de mijloace de transport în fiecare zi. La aceleași ore la care pleca el de-acasă, dimineața, în același autobuz și apoi în același metrou, circula și un domn de o vârstă incertă, îmbrăcat și vara și iarna cu un pardesiu impermeabil și care citea încontinuu. Citea nu doar așezat pe un scaun sau sprijinind vreo bară de susținere în autobuz sau în vagonul metroului, citea și în mers, pe stradă, citea în stații sau în așteptare, la trecerea de pietoni. Stranietatea personajului îi stârnise curiozitatea lui Liviu și începu să îl urmărească din ce în ce mai atent. Îl poreclise domnul Marvic. Într-o zi, avea să-l urmărească în parc, citind în mers, preț de jumătate de oră cât îți lua să traversezi Cișmigiul de la un capăt la altul. Oare ce fel de cărți citea? Și cum putea rămâne absorbit de lectură fără să fie perturbat de fojgăiala din jur? Cum era să-ți petreci toată viața citind? Când îi povesti, însă, lui Mihai despre domnul Marvic, acesta avut o reacție dezamăgitoare. Se rezumă la a da din umeri: ”un țicnit”. Atunci a fost prima dată când lui Liviu îi trecu prin minte că, poate, el și Mihai nu erau făcuți tocmai din același aluat pentru că lui, domnul Marvic îi părea un ins fascinant, chiar și nebun de-ar fi fost… Pe el îl atrăgeau oamenii atipici, îi plăceau mai ales cei care reușeau să-și trăiască viața în felul propriu fără să se sinchisească de ceilalți și se temu că Mihai ținea prea mult să fie în ”trend” și ”cool” și ”nonconformist” și ”rebel”, într-un mod destul de comun…

Când erau în ultimul an de liceu, Liviu avea să își confirme această bănuială. Unii oameni sunt croiți după un calapod care nu poate fi modificat din exterior, alții însă, mai cameleonici, reușesc să se auto-inventeze în funcție de presiunea atmosferică și alte atribute sau ingrediente de mediu. Mihai era un astfel de personaj, cameleonic, un ins din aceeași specie, în fond, cu cel care îl adusese pe lume. În acel an, o comisie guvernamentală dăduse acces liber la dosarele securității, iar tatăl lui Liviu avu ocazia să afle cine fusese cel care îl supraveghease și îl urmărise și scrisese zeci de rapoarte care îl aveau în vedere preț de 10 de ani. Ezită mult dacă să îi spună sau nu fiului său adevărul. El crescuse ca un copil de ”trădător de țară”, fost deținut politic, torturat în pușcăriile comuniste. Crescuse cu oroarea regimului în sânge, cu o frică teribilă de oricine și de orice, cu suspiciunea că fiecare chip prietenos e o mască în spatele căreia se ascunde un posibil delator. Nu poți avea încredere în nimeni! îi spusese mama lui când avea doar cinci ani. Crescuse ca un orfan de tată, cu stigmatul de a fi fost fiul unui ”element dușmănos”, „potrivnic revoluției comuniste”, și nu voia ca și Liviu să fie atins, fie și prin ricoșeu, de umbrele infecte ale acelui regim, nu voia ca fiul său să-i moștenească soarta. Dar Liviu avea să afle singur ceea ce taică-su hotărâse, în cele din urmă, să-i ascundă, chiar din gura celui mai bun prieten al său:

– Uite care-i treaba, moșule, atunci au fost vremuri tulburi… Nu putem judeca pe nimeni, pricepi? Că fiecare avea ceva de ascuns care putea fi dat pe față, fiecare avea un tată, o mamă, un unchi, o mătușă, un văr care ori s-a cărat în occident, ori a vorbit ce nu trebuia, ori i-a scăpat mâna în avutul obștesc, ori a fost de-a dreptul dizident și-atunci n-a scăpat nimeni neatins sau complet curat, înțelegi? Fiecare a făcut niște compromisuri. Unele au fost făcute pe bune, altele doar de formă. Ideea ălora de la putere era să te aibă la mână, să-ți calce în picioare mândria, să te facă să te simți ca un șoricel cu cheiță pentru ei.

– Despre ce vorbim? se arătă Liviu contrariat.

– Despre faptul că bunicul tău a ales să moară ca un erou și să-și lase copilul orfan și cu ștampila neagră în frunte. Poate că taică-tu ar fi preferat să aibă pur și simplu un tată… și nu să fie fiul unui proscris al regimului pe care nici măcar nu l-a cunoscut.

– Poate că n-ar fi preferat, se arătă Liviu vexat.

– De unde știi? Tu cum ai fi preferat?

Liviu încuviință că e de dorit să crești cu un tată alături.

– Vezi?

– Ce să văd? Nu știu unde vrei să ajungi.

– Vreau să ajung la faptul că taică-miu a fost amenințat, după ce a plecat fra-su ilegal la nemți. I s-a spus că o să am eu probleme, la școală și nu numai, că nici maică-mii n-o să îi fie prea bine. Și atunci el a acceptat să semneze, frate… ce era să facă?

– Să semneze ce?

– Că va colabora cu ei…

– Cu care ei? Cu securitatea?

– Da. Nu trebuia decât să întocmească niște rapoarte când și când… Evident că nu a luat-o în serios. Scria doar de bine, de fiecare, mă-nțelegi. N-a turnat pe nimeni, era doar o formalitate.

– Nu. Nu înțeleg, îngăimă Liviu, șocat.

În casa în care crescuse el gradele păcatului erau cele valabile și în infernul lui Dante. În cel mai tenebros dintre cercurile infernului se aflau turnătorii. Indiferent în ce regim dictatorial, sclavagist, medieval sau modern, indiferent sub girul cărei orânduiri totalitare, turnătoria reprezintă, în sine, un instrument al terorii, o unealtă de diseminat frică. Turnătorul este agentul puterii și mesagerul angoasei, nu are importanță dacă spusele lui sunt adevărate sau false, dacă rapoartele lui sunt menite să-l condamne sau să-l absolve de ”vină” pe cel vizat, turnătorul este prin excelență un ins care se pune în slujba unei puteri demonice, unei puteri care poate transforma un nevinovat într-un vinovat după bunul său plac. A denunța un hoț într-o prezumtivă societate umanistă nu reprezintă câtuși de puțin un act de turnătorie, ci o mostră de simț civic. Turnătoria se poate manifesta doar în regimuri de teroare, doar sub oblăduirea groazei și doar sub spectrul nedreptății și abuzului de putere. A denunța un criminal real e o pildă de responsabilitate. Într-o dictatură, însă, criminalul este cel care se opune puterii, cel care poate submina puterea, cel predispus la acte subversive apte să pună în discuție adevărurile, justiția și cauza însăși a puterii, iar turnătorul este cel care denunță astfel de criminali. Chiar și atunci când raportul e ”favorabil” simpla existență a raportului transformă un nevinovat într-un potențial criminal la adresa puterii, pune un inocent în postura virtuală a criminalului. Pe vremea Inchiziției, turnătorii nu făceau altceva decât să arate cu degetul un posibil ”posedat” sau o posibilă ” vrăjitoare”, un posibil ”agent al diavolului”. Aceștia erau automat arestați de către Sfântul Scaun și torturați bine până mărturiseau ce era de mărturisit, făcute și nefăcute… În comunism, dacă aveai un dușman pe care voiai să-l înfunzi, dacă îți doreai să-i vii de hac vreunui rival, fie el și un simplu pretendent la dragostea femeii pe care vei fi pus și tu ochii, era suficient să-l anunți la securitate, ca element suspect, potențial potrivnic regimului și știai că l-ai aranjat pe viață. Turnătoria nu se bazează pe dovezi, pe probe, că doar nu e act de justiție, ci pe insinuări, suspiciuni, bănuieli… Tocmai în acest caracter ambiguu constă caracterul său diabolic. Nu, Liviu nu avea cum să înțeleagă cum de puteau exista rapoarte ”inofensive”. Într-o dictatură nici un raport nu e inofensiv. A supraveghea un om nu poate fi un act inofensiv în nici un fel de condiții…

Mihai se încăpățână să-și pledeze cauza.

– În orice condiții viața are prioritățile ei. Reperele morale nu pot prima în fața instinctelor și nici nu e de dorit. Și-apoi e moral să nu torni un străin știind că îți expui în felul asta familia, când ești la rândul tău șantajat, constrâns, somat? Oare nu ai o mai mare răspundere față de cei apropiați și față de siguranța lor? Oamenii se adaptează, oamenii iubesc și fac copii chiar și în vremuri de oroare, chiar și în războaie, chiar și în timpul marilor epidemii, e în legea firii.

Liviu se arătă, însă, de neînduplecat. Se gândea chiar, cu compasiune, că tatăl lui Mihai, simțindu-se împovărat, găsise de cuviință să-și inițieze fiul în această religie a compromisului, pentru ca lucrurile să-i pară mai ușor de suportat. Pentru ca fiul lui să poată fi mândru de el, îi dereglase busola morală, se gândi Liviu. Astfel de oameni se consolează mințindu-se că au ales răul cel mai mic și-apoi încearcă să-i convingă și pe alții de veridicitatea minciunii.

Dialogul se înflăcără în scurt timp și atinse punctul de fierbere atunci când Mihai își pierdu cumpătul pentru o clipă și rosti acele cuvinte care ar fi trebuit să rămână pururi sortite tăcerii și date uitării:

– Și dacă ai afla că tatăl meu i-a întocmit rapoarte tatălui tău?

A fost ultima dată în viață când l-a văzut pe Mihai. A doua zi avea să se transfere la alt liceu, la celălalt capăt al orașului. În seara aceea, după despărțirea de Diana, îi veniră în minte, cu o limpezime care îi umplu ochii de lacrimi, toate schimburile de replici din acea după-amiază toridă a ultimei întâlniri cu Mihai, silueta lui deșirată, brațele de lungan gesticulând abundent și agitat, despicând parcă aerul în fâșii, scânteile din ochii lui întunecați care îl scrutau ca niște cărbuni încinși. O tristețe grea îl luă în stăpânire și simți nevoia să alerge, ca și cum, fugind, ar fi putut să i-o ia înainte sau să se scuture mai lesne de ea. Ploaia de noiembrie îi biciuia obrajii încinși de fugă cu stropi mărunți și reci. Se gândi la domnul Marvic. Oare mai trăia? Oare avea să-l mai revadă vreodată? O puzderie de gânduri fără legătură între ele îl încolțiră dintr-odată și o milă fără margini îl cuprinse la adresa a tot ce însemna zbucium omenesc. Toate înflăcărările, toată morala, toată dreptatea de care, în prima tinerețe ne ținem cu dinții își pierd greutatea cu timpul, devin volatile. Se gândi la perioada aceea de adolescență a societății românești, de după revoluție. La entuziasmul protestelor. La euforia libertății și la ce se alesese de ele. Se gândi la limitele democrației și la scena în care minerii loveau studenții cu bâtele în stradă… Se gândi că, după ce făcuse o piruetă, dictatura se reinstalase confortabil, sub auspiciile altor aparențe. Se gândi la falsele dispute politice dintre diverse grupuri de interese și la simularea opoziției pe care o practicau cu succes și la cum reușeau să mimeze, în mass media, conflictul ideologic oferindu-le ignoranților iluzia unor opțiuni politice și surogatul unei excitații partizane, se gândi la propaganda democratică pe sub vălurile căreia își făcea de cap noua nomenclatură, descinsă, desigur, din vechea putere. Se gândi la progeniturile foștilor securiști care se întreceau în a ține predici despre umanism și democrație în prezentul care confiscase sau otrăvise ultimii stropi de entuziasm care mai pluteau în aer dimpreună cu toate resursele țării. Se gândi la cum totul era contrafăcut, atunci și acum, în același mod grosolan, se gândi la soarta tuturor doctrinelor și ideologiilor odată ajunse pe mâna politrucilor. Se gândi la izbânda capitalismului și la cum fusese instaurat cu furie și fără scrupule, pe spinarea și în pofida voinței celor mulți și rătăciți în haosul tranziției, se gândi la cum arătau și cine erau învingătorii care dansau peste măruntaiele sângerânde ale singurului învins: poporul român. Se gândi la noua clică de dihănii politice care erau produsul pur al adaptării la regimul ceaușist, foști uteciști, foști pionieri, foști șoimi ai patriei inițiați de mici în arta disimulărilor de tot felul, împinși din spate de niște părinți pentru care o carieră de succes nu se poticnește în te miri ce auspicii sociale sordide sau în abuzurile unui regim corupt și putred până la rădăcină… Se gândi cu milă mai ales la copiii ca Mihai, pentru care singura realitate era cea înconjurătoare și singurele opțiuni existau în această hazna socială care amesteca toate lucrurile și toate sensurile într-o pâclă îmbâcsită și demoralizantă, se gândi la cum noua putere care era tot vechea putere într-un alt travesti, reușea cu brio, ca și ceaușismul, să canalizeze tot ce era mai rău în oameni și continuă să alerge prin burniță și să se întrebe, când și când, dacă mai trăia oare domnul Marvic.

(fragment din romanul Centrul Lumii)

Foto: Ilinca Bernea