Frontiere

Din totdeauna mi-au plăcut poveştile de călătorie. Mai ales atunci când, din îngheţata izolare în care ne pironise istoria, orice gând de delocalizare părea utopic. Şi, totuşi, în prima clasă de gimnaziu,  graţie profesoarei de geografie, am străbătut Europa (cea din proximitatea noastră geografică şi… ideologică), cu ochii mari deschişi şi cu un copleşitor sentiment de teamă, în faţa marelui necunoscut. Mă fascina acea parte a orei în care ne proiecta diapozitive, vorbindu-ne, de fapt, despre munţi şi podişuri, despre climă, floră şi faună şi despre frontiere. Aşa am aflat cât de greu se trece dincolo, câte formalităţi birocratice (şi nu numai) erau necesare. Şi am început să văd statele altfel decât în lumea basmelor cu împărăţii şi cu cetăţi înconjurate de ziduri groase de piatră, păzite cu străşnicie.

Propria-mi poveste despre frontiere a început în zorii anilor ’90. Praga, oraşul de aur, am vizitat-o “organizat”, adică cu un grup condus de un ghid, care nu cunoştea mai deloc limba engleză şi pe care toţi îl ajutam să comunice cu oamenii muzeelor. Oricum, primul paşaport, prima viză şi marea trecere a primei frontiere au fost evenimentele acelor ani. Pentru  Franţa însă, preparativele au durat o lună şi au inclus trei drumuri la Bucureşti, la ambasada (unul pentru depunerea paşaportului, altul pentru interviu şi, în fine, unul pentru ridicarea paşaportului vizat).

Anul următor, am fost printre primii fericiţi bursieri la Bruxelles. Cum stagiul de câteva luni  începea în martie, luna februarie m-a găsit, de câteva ori, pe trotuarul din fara consulatului Benelux-ului, pentru aceleaşi proceduri de obţinere a vizei. Cu toate că, la acea vreme, eram printre puţinii care deschideau  calea spre Europa, din cauza birocraţiei şi a verificărilor, aglomeraţia era ceva obişnuit. Se formau “cozi de noapte”, liste cu cei ajunşi (din toate colţurile ţării), se contesta ordinea, se renumerota. Bref, pentru depunerea paşaportului am plecat de la Iaşi cu trenul de noapte şi, la cinci dimineaţa eram deja pe…listă. Era încă întuneric, zăpadă  şi un ger de minus 20 de grade. Deşi au ajuns cu o oră înainte, funcţionarii au deschis la nouă fix. Abia când mi-au dat formularele am realizat că  nu le pot ţine în mâna îngheţată…

Adevăratul exod a început câţiva ani mai tarziu, când listele de aşteptare au ajuns să fie pe zile.  Suprema aventură a vizelor a fost atunci când, pentru două conferinţe în Spania, am decis cu soţul meu, să plecăm cu maşina. Aşa-zisa economie a fost plătită cu efortul  obţinerii vizelor de tranzit pentru patru ţări şi cu neliniştea controalelor de frontieră. A fost ca o călătorie iniţiatică, cu numeroase întâmplări, unele vesele altele aproape dramatice care, mai presus de toate, a însemnat experienţa trecerii şi a alterităţii. Atunci am înţeles ce înseamnă să păşeşti, la propriu, peste liniile de demarcaţie dintre state, să te supui tirului de întrebări despre scopul voiajului, să desfaci bagajele pentru control, să aştepţi înfrigurat să-ţi fie returnat paşaportul şi să se mai ridice o barieră grea sau să fii măsurat din priviri de un soldat înarmat. Emoţionantă a fost şi întoarcerea, când, nerăbdarea repatrierii ne-a făcut să depăşim şirul de maşini întins pe câţiva kilometri pentru a ajunge, parcă, mai repede, în zona de siguranţă a lui “acasă”.

După abolirea vizelor, refacerea traseelor  europene en voiture ne arată o altă lume. Profeţia lui Titulescu privind  spiritualizarea frontierelor s-a împlinit. Cu puţină neatenţie, nu realizezi că ai intrat în alt stat. Linii de demarcaţie, albe sau colorate, trasate pe asfalt ca nişte jocuri de şotron, despart Suedia de Norvegia, Italia de Elveţia, Austria şi Liechtenstein, un şir de brazi falnici este frontiera Cehiei cu Germania, un rond cu un mic obelisc în centru şi trei bănci semicirculare, alături de trei steaguri, indică vecinătăţile dintre Olanda, Germania şi Belgia.

Sunt exemple pe care le folosesc frecvent la cursuri, spre bucuria studenţilor născuţi în zodia libertăţii. Până acum, frontiera cea mai inspirată mi s-a părut cea dintre Ucraina şi Polonia, reprezentând simbolul cristic al peştelui, împărţit de o linie de demarcaţie.

Recent, nu mică mi-a fost surpriza să aflu că frontierele pot deveni, la un moment dat, cutia strălucitoare a unui dar preţios făcut unei ţări vecine. Norvegienii au lansat o campanie de  sensibilizare a autorităţilor pentru a dărui vecinilor finlandezi, la 100 de ani de la declararea independenţei lor, un…munte! Proiectul e realizabil prin mutarea cu 150 de metri a liniei de frontieră şi prin cedarea, cu generozitate, a 0,015 km pătraţi din teritoriul norvegian.

Mărind tabloul şi ieşind din spaţiul european, insulele Diomede constituie o frontieră naturală spectaculoasă între Rusia şi SUA. Acolo,  în spaţiul îngheţat aprope tot anul al strâmtorii Bering se poate trece cu pasul din Asia în America dar, nu se poate ocoli linia…timpului. Cele două sunt separate de linia internaţională de schimbare a datei, ceea ce face ca ora convenţională să difere de ora solară. Astfel, dacă vii “din America în Asia pierzi o zi” şi dacă mergi “în sens contrar câştigi o zi”, cum a constatat Umberto Eco în romanul inspirat de această bizară dualitate.

Din păcate, în actualitate este problema frontierelor- zid. Nu ar fi o noutate în istoria omenirii. În fond, Marele Zid chinezesc şi zidul lui Hadrian, au fost concepute ca  graniţe ale imperiilor, din teamă de barbari. Când a căzut Zidul Berlinului, trista şi glaciala “cortină” ideologică care ne-a separat de marea scenă a lumii libere, am crezut cu toţii că istoria nu se va repeta. Se pare că ne-am înşelat, că teama de celălalt este la fel de pregnantă şi în era globalizării. În loc de punţi între oameni şi culturi se construiesc ziduri europene (Slovacia, Bulgaria, Grecia), orientale (Irak, Arabia Saudită, între Coreea de Nord şi Sud), africane (Botswana şi Zimbawe, Egipt şi Gaza) sau…americane. Însorita plajă americană de la frontiera cu Mexicul peste care se aruncau mingi de volei va fi străjuită de un “big, fat, beautiful wall”, cum suntem informaţi. Pentru ridicarea căruia, în premieră mondială, vor trebui să plătească cei de dincolo de el…

Sursa foto: c2.staticflickr.com